Recenzia nr. 7
Să povestim despre Heeramandi sau să nu povestim? Această întrebare m-a frământat vreme îndelungată. Mi-a trebuit ceva curaj să mă hotărăsc să aștern câteva rânduri aici, pe paginile virtuale ale acestui internet, asta fiindcă nu îmi face plăcere să discut despre lucruri care m-au dezamăgit. Dar fie, vom transforma ceea ce începe cu părerea mea într-o lecție de istorie, să ne fie de folos tuturor.
Întâi, despre cum mi s-a părut serialul.
Când un proiect de o asemenea anvergură e pe cale să se împlinească, nu poți decât să fii compleșit de un sentiment de entuziasm, chiar bucurie, în așteptarea lansării serialului. Judecând după ultimele sale producții, recunosc că nu mai am mari speranțe de la dl Bhansali. Astfel că am decis să nu am așteptări, cu siguranță nu mari. Și, din păcate, am avut dreptate.
Părțile bune
Fără îndoială, este o producție grandioasă, cum numai Bhansali este capabil să desăvârșească. De la culoarea pereților, la cel mai scurt fir de păr, totul este la locul său. Paleta coloristică surprinde armonia dintre podoabele curtezanelor și razele soarelui ori planta din colțul întunecat al odăii, dar și a tonului, gravității situației, nuanței personajului. Este singurul regizor care poate da naștere unei asemenea încântări vizuale.
În privința actorilor, Manisha Koirala în rolul lui Mallikajaan, Richa Chadha ca Laajvanti (Lajjo), Sonakshi Sinha ca Fareedan, Aditi Rao Hydari ca Bibbojaan sunt alegeri reușite (deși lentilele de contact pe care le poartă mereu mă exasperează!). Actorii care dau viață personajelor Satto și Phatto, respectiv Ustaad ji sunt iarăși minunați (Nivedita Bhargava, Jayati Bhatia, respectiv Indresh Malik). O mare bucurie să o revăd pe Farida Jalal, deosebită, ca întotdeauna.
Muzica este și ea în ton cu stilul inconfundabil a lui Bhansali. Sakal Ban, de pildă, este o bijuterie veche (cu versurile lui Amir Khusro) a cărei strălucire a fost redată, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. Auditiv, serialul este la fel de plăcut și liniștitor precum vizual. Dansurile sunt reușite.
Părțile mai puțin bune
Bhansali spunea în interviuri că Heeramandi este o poveste mult prea complexă pentru un film de 2-3 ore. Avea dreptate. Însă, ceea ce m-a dezamăgit pe mine este realitatea că proiectul este mult prea complex chiar și pentru un serial de 8 episoade. Iată câteva motive: prea multe personaje prea puțin explorate, lumea curtezanelor insuficient scoasă în evidență, personaje cheie care își încheie rolul mult prea devreme, tema luptei pentru independență introdusă aproape forțat (ca nuca în perete). Aproape că lucrurile nu se leagă, pare că lipsesc legături, istorii personale, timp pentru a descoperi și aprecia aspecte care ar da un plus de valoare poveștii și producției.
Nu sunt eu specialistă în urdu, dar am auzit, de-a lungul timpului, și urdu de proastă calitate și urdu de o muzicalitate și de un farmec care te atrage în brațele sale de-ți dorești să nu-ți mai dea drumul nicicând. În acest serial, printre singurele personaje care au făcut treabă excelentă cu urdu a fost bunica (Farida Jalal). În rest, mi-au părut scăpări de urdu autentică și mai mult un joc de noroc; mă întreb cum a aprobat Bhansali treaba asta și cum au exersat (sau nu?) limba cu instructorul lingvistic (language coach, cum i se spune în domeniu). Mult mai mult m-am bucurat de punjabi-ul lui Phatto și Satto și a celorlalte personaje episodice, ceea ce este o problemă pentru că punjabi se aude puțin comparativ cu limba principală de comunicare, și unde mai pui și că eu nu prea știu punjabi (înțeleg mult mai puțină decât urdu).
Platoul mi s-a părut, pe alocuri, doar o fotografie impecabilă, un tablou perfect, încremenit în timp. Pentru puținele scene de acțiune, nu am simțit realismul cerut de poveste și circumstanțe. Totul era pus la punct, aranjat fără cusur, dar parcă, totuși, fără vlagă, în ciuda faptului că grupuri de oameni alergau care încotro, încercând să scape cu viață dintr-o situație deloc prielnică. Scenele, spre final, înfățișând curtezanele ținând piept forțelor britanice, în loc să-mi trezească sentimente de mândrie, bucurie, curaj, empatie, nu au făcut alceva decât să îmi provoace râsul, atât de prost gândită a fost acțiunea. Bhansali, care analizează cu lupa fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare culoare a costumului și apei în care urmează să se reflecte, s-a mulțumit cu asta. Nu îl recunosc.
Bărbații din poveste, nawabii (prinții sau guvernatorii vremurilor respective, nobilii), sunt de prisos, cantitate neglijabilă. Nu aduc nici un plus de valoare, nici măcar nu pot spune că provoacă intrigă și nici nu dau naștere unor situații limită. Cel mult, înșală încrederea curtezanelor, femei al căror destin este oricum circumscris nefericirii în amor.
Poate printre cele mai mari dezamăgiri legate de serial este prestația lui Sharmin Segal (care se întâmplă să fie nepoata regizorului!) în rolul lui Alamzeb (și ce nume frumos: poboada lumii, în traducere). Nu am văzut pic de emoție pe chipul fetei ăsteia, care, fără îndoială, are o frumusețe potrivită epocii, nici când era admonestată de părinte, nici măcar când trebuia să zburde de fericire. Aproape că deasupra-i puteai vedea plutind un nour atât de negru că întuneca și orizontul tău, al spectatorului aflat în fotoliul preferat din sufragerie. Nu știu care a fost logica unui personaj lipsit de emoție, ce o fi fost în mintea lui Bhansali și ce a vrut să sublinieze cu această decizie, dar, pentru mine, este o ratare de zile mari. Ratare a unei ocazii unice de a da lumii filmului un personaj memorabil, care să fie amintit zeci, sute de ani de acum încolo pentru frumusețea, delicatețea, emotivitatea, naivitatea, empatia sa. Este plin internetul de glume pe seama actriței și nu mă mir; sigur, nu sunt și nici nu voi fi vreodată de acord cu atitudini belicoase, hărțuitoare, dar oamenii sunt nemulțumiți pe bună dreptate.
De la muzică, mă așteptam la ceva mult mai memorabil, cu aroma inconfundabilă a lui Bhansali, dar cu acea calitate care transcende spațiu și timp, care, la prima audiție, te transportă în altă lume și te suspendă în aer, topind barierele spațio-temporale. Timpul, nemilosul, se oprește și tu plutești pe valurile muzicii și ale versurilor, pătruns de gând și emoție, de preaplinul simțirii. Coregrafia se încadrează, și ea, în tiparul acelorași așteptări neonorate. Nu spun că nu apreciez reaprinderea flăcării tradiționalului, dar chiar nu se putea și ceva complet original, cu atâția textieri talentați?
Poate cea mai mare dezamăgire și reproș pe care îl aduc producției este portretizarea curtezanelor drept aceste ființe frumoase, aproape de neatins, al căror singur scop în viață este intriga, cearta; aceste clevetitoare desăvârșite există doar să se submineze una pe cealaltă, niște mașinării răzbunătoare în trupuri împodobite. Culmea este că în serial se punctează însăși natura de artistă desăvârșită a unei tawaif (termenul pentru curtezană): cunoștea cel puțin 3-4 limbi (urdu-hindi, persană, arabă, punjabi, posibil sanscrită), era familiarizată cu literatura, mai ales poezia și era o recitatoare talentată; cânta și dansa divin, mai ales mujra, dans care avea loc în cadrul intim al domiciliilor lor (unii ar spune palate) înaintea nawabilor și învățaților vremii. Da, intelectualii se strângeau în adunările unde aceste doamne încântau simțurile; nu, la origine, ele nu erau femei de moravuri ușoare. Dacă se întâmpla să nutrească sentimente de dragoste față de vreun nobil, abia atunci se trecea pragul. Unde mai punem că aceste femei dădeau tonul în tot ceea ce însemna artă (muzică, poezie, dans), dicție, comportament și maniere în societate. Odraselele nobililor erau trimise să învețe aceste lucruri și deprinderi de la curtezane, desăvârșindu-le astfel educația. Nu am văzut nimic din asta. O pierdere imensă pentru industrie, irecuperabilă.
Ar mai fi lucruri de punctat, dar mă opresc aici.
Lecția de istorie
Nu este un secret pentru nimeni că regizorul Sanjay Leela Bhansali a ținut la piept povestea pe care, în cele din urmă, a ecranizat-o mai bine de un deceniu (14 ani de pregătiri și 18 ani de purtare cu sine, cu povestea sosită cu 2 decenii în urmă de la Moin Beig).
În orașul istoric Lahore (Lahore-ul vechi), adică în incinta cetății fortificate, situat în Pakistan-ul de astăzi, se găsește cartierul Heera Mandi, cunoscut în secolul trecut drept cel al plăcerilor trupești. Ca orice lucru vechi, are o istorie îndelungată, zbiciumată chiar (nu vom face o radiografie a diverselor atacuri, bătălii, succedări de conduceri etc., căci nu servește scopului).
Să ne întoarcem în timp, călătorind până prin secolele XV-XVI, când, sub dominația mogulă, Lahore funcționează o perioadă drept capitala imperiului (1586–1598). Atinge apogeul dezvoltării între secolele XVI-XVIII; astfel, nu este de mirare faptul că, odată mutată capitala aici, curtea împărătească a trebuit să găsească soluții de cazare pentru servitorii și ajutoarele care contribuiau la bunul mers al lucrurilor. Așa a luat naștere Shahi Mohalla, cartierul regal. Shahi Mohalla a devenit acasă și pentru curtezane, care făceau parte din suita împărătească, cu funcția bine definită de artiste (animatoare, căci trebuiau să distreze împăratul și oaspeții și să învioreze atmosfera). Femei aduse din Afganistan și Uzbekistan s-au acomodat noii vieți și culturii străine. Pe lângă ele, cartierul adăpostea muzicienii, fabricanții de instrumente, profesorii de limbi și dans, de dicție și bune maniere, croitorii, dar și nobili și intelectuali, scriitori, poeți. Cunoscute pentru cultura lor deosebită, pentru talentul la dans, cântat, recitat, curtezanele au devenit în timp etalon, nobilii trimițându-și fiii la ele pentru desăvârșirea educației. Erau respectate și admirate în societate pentru rafinamentul și delicatețea lor, având o putere considerabilă (inclusiv financiară).
Pe vremea regelui Ranjit Singh, primul conducător al imperiului sikh (1801–1839), Hira Singh Dogra, prim-ministrul său, s-a gândit că Shahi Mohalla ar putea să fie și mai bine utilizat prin exploatarea factorului economic, de negoț; drept urmare, și-a îndeplinit viziunea de transformare într-un bazar prin deschiderea unei piețe de cereale și alimente. Piața a ajuns cunoscută sub numele de ‘Hira Singh di Mandi’ (piața lui Hira Singh). Nici că se putea potrivi mai bine: heera, numele nobilului nostru, este și un substantiv comun în urdu și înseamnă diamant; de aici și până la asocierea fetelor din cartier cu nestematele nu a fost decât un pas.
Sosirea britanicilor a determinat o decădere culturală fără precedent. Dacă bine îmi aduc aminte, în 1892, britanicii au dat o lege împotriva nautchgirls, fetele dansatoare; se interziceau activitățile de cântec și dans pe întreg teritoriul indian. Mișcarea aceasta de puritate victoriană s-a întețit după rebeliunea din 1857. Britanicii considerau dezgustătoare orice formă de dans în public, deși se bucurau de satisfacerea plăcerilor carnale de către aceste femei. Doar că atitudinea lor era complet diferită: dând laoparte sistemul ce dăinuia de generații, englezii nu voiau să devină patronii (susținătorii financiari) fetelor. Ei urmăreau doar satisfacerea nevoilor, nu și legături de lungă durată. Impunerea taxelor pentru funcționarea activității la bază artistice de Compania Indiilor de Est a adus cu sine căderea sistemului de tawaif în rușinea prostituției, căci femeile trebuiau să supraviețuiască orice ar fi.
După căderea imperiului britanic, soarta Heera Mandi nu s-a schimbat prea mult, rămânând un centru al prostituției. Cu toate acestea, cartierul a dat numeroase vedete în domeniul muzical-artistic; de pildă, Noor Jahan, Mumtaz Shanti, Khurshid Begum (și nu numai) au locuit acolo. Nobilii și împărații au fost înlocuiți de bogătași, afaceriști, dar cererea pentru safisfacerea plăcerilor trupești a dăinuit. Și reprezentanții celui de-al treilea sex, hijra sau khwajasara, s-au alăturat culturii cartierului. Piața este și acum cunoscută și apreciată pentru bunurile ce să comercializează acolo; căderea serii este cea care determină schimbarea naturii locului. Încă mai există, uitați în urmă parcă de timp și vremuri, fabricanții de instrumente muzicale, pe care îi găsim la parterele clădirilor dărăpănate, într-o perpetuă așteptare.
S-a încercat curățarea zonei, mai ales pe vremea lui Zia-ul-Haq (1978-1988), dar alungarea lor din zonă nu a făcut altceva decât să le împrăștie în tot orașul. Chiar dacă în prezent Heera Mandi este mai curat ca niciodată din acest punct de vedere, încă există fete care-și vând trupul în secret, indiferent de cât de ilegală este această activitate. Dezvoltarea tehnonologică și tehnică au mutat interacțiunile în spațiul virtual, dar atât timp cât cererea există, meseria nu va dispărea niciodată. Statul nu a luat măsuri pentru educarea, oferirea de slujbe și de soluții alternative pentru aceste persoane, deci nutrirea speranței că se va schimba vreodată ceva este deșartă. În acest sens, mi se pare bine argumentată poziția lui Syed Muzammil:
Nu îmi vine să cred că după o pregătire atât de îndelungată, că după atâta amar de efort, timp și bani investiți, acesta este produsul final. Heeramandi nu se va mai face niciodată, aici îi dau dreptate, dar să ratezi o asemenea sansă aproape că mă face pe mine să plâng de oftică. Păcat. Mare păcat! Și urmează și un sezon 2…
Cu o altă ocazie, poate, ar fi interesant să vedem câteva dintre poveștile unor curtezane din viața cărora se presupune că Bhansali s-a inspirat pentru câteva personaje din serial.
Aș fi curioasă să aflu părerea voastră despre serial.
Dacă v-a plăcut ce ați citit, nu uitați să vă abonați. Completați adresa voastră de e-mail și veți primi noutățile direct în căsuța voastră electronică.
Surse bibliografice suplimentare:
https://www.himalmag.com/comment/mallikas-of-yesteryear-music-queens-pakistan-2021
https://thefridaytimes.com/05-Mar-2023/of-heera-singh-dogra-and-his-famous-mandi
https://dailytimes.com.pk/487163/the-untold-tales-of-heera-mandi/
https://www.peepultree.world/livehistoryindia/story/places/heera-mandi
https://www.dawn.com/news/1279428
Vă las cu trailer-ul:
![Teri Meri [BODYGUARD - 2011] Versuri traduse](https://i0.wp.com/hedwig27silverhenna.wordpress.com/wp-content/uploads/2020/10/cropped-img_20200123_0002-copy.jpg?resize=40%2C40&ssl=1){kind=small}
Hedwig's Blog 
Comentarii recente: