Ritmuri indiene la ”Românii au talent”


Nu este prima oară când avem parte de momente indiene la o emisiune cum este Românii au talent. Dar e prima oară când simt acuta nevoie să-mi exprim niște dezamăgiri public.

Atunci când produci o astfel de emisiune se presupune că înțelegi ce înseamnă un moment artistic și că ești conștient că fiecare artist are nevoi diferite fiindcă actul artistic este deosebit. După ce am tot urmărit episoade din Românii au talent, mi-am dat seama că s-a clădit acest monstru al spectacolului pe spinarea unor oameni, profitând de inocența unora, de slăbiciunile altora, de bun simțul al câtorva, de tragediile personale sau de posibilitatea de-a face rating pe talentul altora. Da, înțeleg conceptul și faptul că totul se bazează pe spectacol și factorul de ”spectaculos” și că unele momente nu se vor încadra în această matrice; doar că ceea ce nu înțeleg este de ce trebuie să întreci limita bunului simț și a oricărei decențe în exprimarea opiniilor. Evenimentele petrecute la televizor constituie un model în viața publicului privitor, mai cu seamă pentru cei tineri și foarte tineri. Modul în care adulții se raportează la semeni dă tonul printre oamenii obișnuiți; cei care trăiesc cu senzația că televizorul este ceva colateral înseamnă că nu trăiesc în realitate. Dacă un jurat de la o emisiune de talente își permite să ia peste picior un om care a venit cu inima deschisă să prezinte un talent, o pasiune a sa – răpindu-i șansa omului să-și termine măcar momentul – sau dacă un alt jurat este incapabil să vorbească fără aluzii cu tentă sexuală la fiecare două minute înseamnă că suntem mai suferinzi decât mi-am putut vreodată imagina. Căci, nu-i așa, cei care apar la televizor ar trebui să fie exemple în societate, modele de urmat… Mâine, băiatul de 8 ani al vecinului de la trei își va necăji colega de clasă pentru că la emisiunea aia cu talente a văzut că adultul este aplaudat, este șmecher și mișto când face asta. Poimâine, nepoata vecinei din blocul de vizavi nu o să mai meargă la cursurile de dans pentru că i-au spus prietenii că se chinuie prea tare, e grasă și oricum nu va ajunge nicăieri pentru că nu are bani și nici nu arată ca pentru TV – toate astea fiindcă știu că nu e o problemă, doar adulții fac asta des…

Destul cu preambulul, să trecem în revistă momentele în sine: dna Mihaela ne-a cântat Zindagi Ek Safar Hai Suhana. Momentul a fost prea scurt să-mi pot da seama cât de bine a învățat dna versurile, dar nu pot să zic că m-au speriat capacitățile vocale – cu niște ore de canto, ar fi chiar foarte bine. M-au speriat însă mișcările! Rău! Dacă avem internet, e foarte bine să-l folosim să vedem niște cântăreți indieni (de limbă hindi, dacă în această limbă cântăm) în concerte și să reținem că majoritatea nu fac tumbe pe scenă (sunt unii mai energici, e drept), ci se concentrează pe cântat; tumbele le fac actorii, în filme. Și încă o scurtă remarcă: domnișoarelor și doamnelor, vă rog mult mult mult de tot, dacă aveți un saree în posesie, nu-l transformați în perdea trântită pe corp; de aceea e saree, ca să fie legat cum trebuie (jur că există și clip-uri ajutătoare în acest sens pe net, gratuit!).

Apoi a dansat Iuliana Nălățan – o bucată de dans clasic indian odissi. Pentru mine, momentul a fost trunchiat la TV și mi se pare că au tăiat substanțial, așa că mi-e greu să comentez actul în sine; ceea ce pot spune este că o știu pe Iulia, de niște ani, suficient cât să am convingerea că are bagajul de informații care vine la pachet cu orice dans clasic indian. Am văzut-o dansând odissi prima dată acum ceva ani la Namaste India și, deși mi se întâmplă foarte rar, am rămas absolut fascinată de cât de bine i se potrivește. Îi vine mănușă, de la conformația fizică pe care o are, la posturile care îi vin ca turnate atunci când le execută. Îmi exprim admirația pentru cineva foarte rar, mai cu seamă în public, dar Iulia are talentul de a duce odissi cu aceeași eleganță și dăruire precum orice dansatoare din India.

În final, dna Violeta ne-a făcut o Pinga energică, așa cum cere și cântecul de altfel. Mie, în general, îmi displace să văd momente artistice indiene pe cântece din filme în altă coregrafie decât originalul (repet, este strict o preferință personală, asta nu înseamnă deloc că omul nu e un bun dansator sau că nu are talent); de ce? Pentru că atunci când au fost gândite, au avut o motivație anume, unde fiecare gest, fiecare mișcare șade pe un anumit beat, sincronizându-se perfect cu versurile. Revenind la momentul dnei Violeta, energia a fost excelentă, doar că îmi lipseau mișcările din original – aici intervine probabil reticența, de a nu fi mai apoi acuzat de încălcarea drepturilor de autor (mai mult ca sigur). Ar trebui să existe o modalitate să nu se pună astfel problema și oamenii să poată prezenta actul în desăvârșirea sa fiindcă, așa cum menționam anterior, indienii pun la punct toate detaliile (și nu cred că noi suntem capabili să creăm sau să schimbăm coregrafii fără ajutor și atentă îndrumare). Pe dna Violeta am văzut-o dansând pe coregrafie, așa cum îmi place mie, și este uimitor câtă energie emană. I se potrivește de minune și se vede pasiunea. Sper ca data viitoare (țin pumnii!) să se poată prezenta cu coregrafia originală (cap-coadă).

Înainte de a încheia, felicit toate participantele pentru curaj și tăria de a înfrunta atitudinea ostilă a juraților, comentariile deplasate și privirile critice.

Cât despre emisiune, pe viitor, ar trebui să introducă niște criterii riguroase de selecție: nu mai vrem oameni care să… (că ne-am săturat, că nu pricepem, că nu ne plac etc.). Măcar să știe omul o treabă… Multe ar fi de exprimat, prea puțin contează părerea mea. Noi să fim sănătoși, că restul e istorie.

Site-ul emisiunii: AICI.

Susțin cauza NUînseamnăNU; TU?


Azi am să las o secundă India deoparte pentru a atrage atenția asupra unei întâmplări nefericite petrecute pe meleaguri autohtone; este vorba despre eliberarea celor 7 scursuri care au violat o tânără fără milă – cazul Vaslui. Aș putea scrie romane pe tema asta, dar sunt conștientă că nimic din ceea ce aș scrie nu ar schimba nimic: cei care au avut minte în scăfârlie au înțeles deja, iar cei care nici acum nu au priceput, nu o vor face niciodată – sunt putrezi pe interior.

Cred cu tărie, una de nestrămutat, în justiția divină. Se va face dreptate, chit că va veni cu un preț mare. Le doresc tuturor celor din tabăra care-i susține pe nemernici să li se nască doar fete în familii și de fiecare dată când ele vor ieși din casă, să li se strângă sufletul de frică, să aibă nopți la fel de liniștite precum familia fetei vătămate. Atât.

NU ÎNSEAMNĂ NU! Și ultima ștoarfă de pe planetă are dreptul să spună NU.

Rape-help-stop-rape-34818617-500-395

Mai și citim, dragi jurați!


concurenti-danseaza-printre-stele_bcbbe9dc54

Simt o nevoie cronică să subliniez niște limitări ale juriului de la Dansează printre stele, care mă înțeapă atât de tare în coastă încât îndrăznesc să le fac niște recomandări:

În primul rând, nu înțeleg ce caută Igor în emisiune. Eu nu l-am văzut niciodată dansând și nu e obligația mea să caut clipuri cu cetățeanul pentru a mă lămuri ce-l recomandă să ocupe poziția de jurat. Jojo și nea Marin sunt simpatici, mai ales cel din urmă, însă comentariile supraentuziaste, mai ales când nu se impune, mă fac să dau în diabet. Mihai Petre e de o aroganță nemărginită. Știu că e specialist în domeniu (o felie, nu în tot tortul), dar asta nu justifică sub nici un fel atitudinea care nu aduce deloc cinste unui profesionist: aroganța care țipă că el știe totul și că, prin urmare, nu mai are nevoie să învețe nimic în viața asta. Dacă un artist gândește astfel, arta – indiferent de cea practicată – are zilele numărate.

În al doilea rând, toate comentariile mele, vădit subiective, se vor referi la jurizările dansurilor Bollywood. Să analizăm un crâmpei din discursurile juraților:

Igor este impresionat de culoare și de energie. Își dorește să vadă multă mișcare și o expresivitate deosebită a feței. Jojo este mereu dată gata de rapiditatea și secvențialitatea mișcărilor și indiferent cât de simplist este dansul, pentru ea perechea este întotdeauna ”exact ca în filme”. Nea Marin e fericit și mulțumit să vadă explozie de entuziasm tradus prin energie pe scenă și comentariile pozitive îi binedispun pe concurenți – rezultat: toată lumea fericită. Mihai Petre este anti-eroul, deși la capitolul disimulare Igor ar câștiga lejer un Oscar, mereu nemulțumit și deloc impresionat de dansurile indiene, dar, deși evident în necunoștință de cauză, are dorințe, crede el, perfect justificate în ceea ce privește coregrafia.

Înainte de a trece mai departe, trebuie să menționez că a-i spune cuiva, indiferent de context ”foarte bine, tare reușit” și să-l notezi cu 7-8 nu se numește motivare sau impulsionare. Se numește nesinceritate și ipocrizie, ca să nu mai spun că cei în cauză sunt cuprinși de confuzie pentru că nu știu de ce au fost depunctați când li s-a comunicat că s-au descurcat admirabil. De criteriile de notare nici nu mai zic nimic, sunt inexistente (poate Mihai Petre ce mai are o împărțire la dansurile din felia sa). Nu uitați, eu rămân cu ceea ce văd la televizor, nu cu discuțiile din culise sau celor din spatele ușilor închise.

Și acum, să trecem la puricat. Din observațiile mele, juriul se împarte în două:

  1. Cei supraentuziaști și ușor impresionabili
  2. Cel veșnic nemulțumit
  1.    Igor, Jojo și nea Marin sunt lăsați cu gura căscată din orice. Asta nu m-ar deranja cu nimic că doar fiecare om judecă după propria perspectivă și propriile gusturi, dar când adaugă ”ați fost exact ca în filme” mi se zbârlește părul. Stimați jurați, oi fi eu filolog de meserie fără vreo specializare în dans, însă chioară nu sunt: coregrafiile nu se apropie nici pe departe de original. În cele mai multe exemple din emisiune, sunt 3 pași preluați din filme pe care îi văd la toate perechile, legați cu joc de gleznă. Dansurile indiene moderne din filme sunt extrem de solicitante și nici măcar coregrafii nu ar rezista la genul acesta de expunere artistică fără antrenament serios anterior. Costumele strălucitoare în culori țipătoare nu au de-a face cu dansul – mai pe românește, costumul nu dansează, omul care-l poartă o face – însă ajută la impresia artistică negreșit.
  1. Mihai Petre m-a dezamăgit cu niște comentarii absolut deplasate, ca să nu mai spun că m-a scos din pepeni cu aroganța tipică omului incult. Recunoaște fără a fi presat că dansurile indiene i se par hilare și sunt departe de a-i fi pe plac, însă vrea să vadă mișcări tradiționale într-un număr pe un cântec masala (ca să nu vă obosiți căutând în dicționar, am să adaug și traducerea ”comercial, menit pentru marea masă”). Dl. Petre, nu faceți diferența între dans modern și dans clasic, sau tradițional, așa cum îl numiți dvs.; îndrăznesc să vă întreb:din care dans ați fi dorit să vedeți mișcări: kathak, kathakali, manipuri, odissi, kuchipudi, bharatanatyam, mohiniattam sau dansuri populare precum kalbeliya sau ghoomar etc? Și cele moderne se bazează tot pe cele clasice, având aceleași mudre de bază (cuvântul acesta ar trebui să vă fie familiar când judecați dansuri indiene), însă tot dvs., pomenind de tradițional, ați fost cel care într-o altă emisiune al unui alt post ați catalogat bharatanatyam (sunt convinsă că nu știți exact ce ați analizat) și muzica clasică indiană ca fiind deloc spectaculoase, nepotrivite, indirect plictisitoare. Apreciez sinceritatea, dar ar fi mai potrivit să faceți asemenea afirmații în cunoștință de cauză. Lumea nu se oprește la rumba, cha cha, salsa, fox trot etc. Așa cum sunt sigură că ați putut observa în atâția ani în care ați fost jurat. Când reduci cultura unui popor la ceva nesemnificativ, asta nu înseamnă că acel dans este defectuos, ci mai degrabă că tu ai niște tare care trebuie ameliorate. Așa cum am precizat și anterior, când cineva cu atâta experiență afișează o atitudine de omniscient nu face decât să-și păteze propria imagine și să desconsidere arta al cărui exponent este.

Astfel, v-aș recomanda, stimați jurați:

  • Să petreceți niște ore în fața calculatorului privind clipuri ale cântecelor însoțite de coregrafie din filmele de la Bollywood – și nu doar cele moderne, ci și pe cele mai vechi pentru a putea observa diferențele și evoluția (găsiți totul pe canalele oficiale ale firmelor distribuitoare sau producătoare pe Youtube, în format HD)
  • Să aruncați un ochi la emisiunea soră care a ajuns la sezonul 7 în India și se numește Jhalak Dikhhla Jaa, difuzat de canalul Colors (au și site oficial); în juriu o găsim pe Madhuri Dixit, actriță și dansatoare de kathak, Karan Johar, regizor și Remo Dsouza, dansator și coregraf la Bollywood; aș mai enumera și alte emisiuni de profil, însă mă tem ar fi deveni redundant
  • Să citiți câteva capitole din Natyashastra, tratatul de bază al artei dramatice indiene, biblia actorilor, dansatorilor, cântăreților.

jhalakdikhhlajaajury

În India nu se dansează și cântă de florile cucului că nu mai știu scenariștii și regizorii cu se să umple timpul de proiecție. Aceeași Natyashastra ne spune că produsul artistic trebuie să bucure toate simțurile și să trezească în spectator sentimente puternice, implicându-l mental și emoțional în expunerea actului artistic.

Îmi iertați impertinența, am câteva sfaturi prietenești și pentru coregrafi:

  • Atunci când alegeți cântecul, citiți traducerea versurilor; coregrafiile indiene chiar au o coerență care pentru un profan nu e evidentă; nu dau din mâini fără noimă pentru a stârni râsul, ci pentru că sensul versurilor o impune; dacă ai făcut un lipsync nu înseamnă că a fost dans indian – există multe cântece pe care nu s-a făcut lipsync și nici dans, așa că argumentul nu stă în picioare
  • Evitați colajele muzicale (mă refer la bucățile adunate din diverse cântece, nu la scurtarea unei melodii); nu înțelegeți limba, nu știți cum să faceți trecerea și iese o țopăială de toată jena; nu vă învinovățesc, sunt doar niște lucruri pe care cred cu tărie că se pot dobândi numai urmând școli de profil
  • Copiați originalul; ei știu exact ce și de ce fac ceea ce fac, iar spectaculozitatea va crește exponențial
  • și n-ar strica să lecturați aceeași Natyashastra pentru a lămuri niște aspecte necunoscute profanilor

Nu-mi stă în fire să-mi expun astfel părerea, dar când se îngroașă gluma și nemulțumirile mele ies la suprafață. Consider că mi-am argumentat solid poziția și ca filolog cu licența la limba hindi știu ce vorbesc. N-oi fi eu coregraf de meserie, însă avem un creier pentru a-l folosi spre a ne cultiva și a avea o viziune deschisă. Nu toți cei care se uită la TV sunt ignoranți. Eu vreau calitate, nu bătaie de joc ori distracție de dragul audienței.

Cititorii au tot dreptul să mă contrazică utilizând un limbaj adecvat.

Procesul învățării limbii HINDI


Neoficial, primul meu contact cu limba a fost atunci când am început să mă uit la filme. Asta se întâmpla prin 2003-2004. Totul era frumos în filme, dar era enervant că nu știam ce cântă (de multe ori, cântecele fie nu erau traduse deloc, fie doar parțial). Și îmi plăceau tare mult. Așa că tot uitându-mă, am început să prind cuvinte. Apoi propoziții scurte. Partea amuzantă este că ceea ce eu credeam că am reținut corect era de fapt pe sfert greșit, lucru pe care aveam să-l descopăr odată cu începerea studiului oficial.

Prin 2006-2007, când, în sfârșit, internetul s-a răspândit suficient de mult cât să am acces de acasă am început să caut filme și emisiuni. Și m-am tot uitat și am tot notat, așa cum am putut eu.

Nu peste mult timp, o oportunitate neprevăzută de a face facultatea în București mi-a dat noi speranțe. Aflasem că există posibilitatea de a studia hindi la București, dar nu reușeam să aflu prea multe informații. Perioada de așteptare până la înscriere a fost extrem de lungă și plină de semne de întrebare și neliniște, ca să nu mai spun focurile BAC-ului. Abia la fața locului, la înscriere, am aflat că am posibilitatea de a alege hindi ca limbă secundară de studiu. Vă dați seama cât de fericită am fost. Au urmat examenele de admitere și așteptarea cu nerăbdare a rezultatelor. Am aflat după lupte seculare că, da, am intrat unde mi-am dorit: Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, filologie, engleză-hindi.

După cum v-am obișnuit deja, urmează o altă perioadă de așteptare: de prin august până în octombrie. Nu vă pot spune câte scenarii mi-am făcut în minte și de câte ori pe zi le-am derulat: oare o să-mi placă? E una să-ți placă să te uiți la filme care se termină în 3 ore și complet altceva să înveți o limbă având 10 ore de curs pe săptămână. Oare mă voi descurca? E una să te uiți la niște emisiuni cu un limbaj obișnuit și cu tot altceva să studiezi și să reții reguli de gramatică. Nu vă pot spune nici câte speranțe mi-am făcut referitor la modul de predare și la informația pe care o voi primi; aveam să descopăr un peisaj diferit.

În cei trei ani de facultate am învățat multe, atât la limba A, cât și la limba B. Cred că mi-am îmbogățit cunoștințele atât prin informațiile furnizate de profesori, cât mai ales prin studiu individual (aici mă refer strict la hindi). Licența mi-am dat-o tot în hindi (lucrarea se redactează în limba română) cu titlul ”Plezionimele în limba hindi” care conține și o muncă de cercetare pe fondul de vocabular al limbii: sanscrit versus perso-arab.  Sunt filolog, nu traducător. Aș putea traduce cărți, probabil, fiind mai aproape de pregătirea mea academică. Stăpânesc fără probleme alfabetul devanagari. Pot purta o conversație decentă cu orice vorbitor de hindi sau urdu; pot scrie, citi (orice), compune (nu în sensul de poezie, ci de formulare de propoziții direct în limba străină, fără a gândi mai întâi în română) în hindi. Însă pentru mine nu este de ajuns. Niciodată nu este de ajuns. Limba este vie, mereu schimbătoare. Sunt conștientă de limitările mele: stau prost la capitolul fond de vocabular de origine sanscrită pentru că nu am fost suficient expusă la astfel de limbaj; trebuie să-mi îmbogățesc vocabularul în general; stau prost cu argoul și jargonul; stau prost cu tendințele dialectale ale hindi pe care mi-ar plăcea să le explorez la un moment dat. Visul meu ar fi să pot învăța urdu singură pentru a completa cunoștințele de vocabular pentru limba hindi (pentru că există o tendință de urduizare a vocabularului contemporan). Învățarea unei limbi străine constituie o muncă susținută pe tot parcursul vieții, de la începutul studiului, asta desigur dacă omul nu renunță între timp la domeniul de interes.

Exerciții de limbă fac zilnic: fie că scriu comentarii sau răspund la mesaje în hindi, ascult muzică, traduc un cântecel sau mă uit la un film; urmăresc emisiuni, răsfoiesc cărți, caut cuvinte în dicționar. Marea mea bucurie e că acum e mult mai facil accesul la informație. Când am început eu facultatea (2009), abia reușeam să găsesc niște texte, iar cele cu care am rămas le-am cerșit deși era dreptul meu ca student să le primesc fără să mă milogesc.

De ce hindi? Asta mă întreb și eu zilnic. Nu cred că dacă vă spun ”pentru că-mi place” e un răspuns nesatisfăcător. Putea fi orice altă limbă. Dar nu a fost să fie alta, ci aceasta. Eu cred că o mână invizibilă m-a ghidat; nu știu care e scopul, care e planul, ce am de câștigat; nici nu mă interesează pentru că sunt foarte fericită și împlinită din toate punctele de vedere. Atât cât ține de mine, nu voi pierde niciodată contactul cu această limbă. Satisfacțiile pe care mi le oferă cunoașterea limbii nu pot fi înlocuite de nimic. Hindi pentru mine e la fel de importantă ca apa sau aerul pe care-l respir (mamă, zici că-s o duduie din aia din filmele siropoase care e topită după gagiul ei). Mă animă, mă liniștește, mă face curioasă, mă enervează, mă face să cresc (ah și să nu vă gândiți la nimic neortodox; sunt un om cu picioarele pe pământ și ancorat în realitate; bine, ce e drept, aveți dreptul să nu mă credeți 😛 ). Am avut noroc să pot face ceea ce mi-am dorit și mă rog ca și voi să aveți parte de același noroc. Mai important decât orice este să faceți ceea ce vă place pentru că este pasiunea voastră și nu pentru că vă doriți să ajungeți importanți și/sau bogați.

Cum e cu serviciile de curierat…


Am descoperit ieri (încă o dată) de ce e atât de greu să faci ceva în România.

Mă tot întrebam de ce e atât de greu să se cumpere filme indiene prin comandă și am descoperit motivul: taxele firmelor de curierat.

Să ne înțelegem, nu acuz pe nimeni și nici nu țin cu nimeni, ci doar vă prezint niște observații:

Să luăm, spre exemplu, o persoană care locuiește în Timișoara și a comandat 4 produse cu valoarea aproximativă de 35 de lei. Am verificat taxele de curierat pe site-ul uneia dintre cele mai mari firme din țară și cifrele m-au descurajat complet: 36 lei. Asta înseamnă că omul plătește dublu și că de fapt, nu plătește doar produsele, ci și benzina.

Ei bine, înțeleg perfect că și pentru firmele de curierat e foarte greu să supraviețuiască în situația în care prețul carburanților tot crește, trebuie întreținut parcul auto și plătiți salariații (plus probabil multe alte cheltuieli despre care nu am idee). Deci e perfect logic, de fapt chiar ieftin, dacă stai să te gândești că nu aștepți o săptămână, vine coletul la tine acasă. Să nu uităm și că e o distanță mare.

Apoi am făcut un alt calcul: m-am uitat și eu ca un curios pe un mare site care vinde printre altele DVD-uri. Ghici ce? Prețurile pentru DVD-uri erau în jurul sumei de 50 lei/bucată. Dacă facem o comparație între cazul de mai sus, cu persoana din Timișoara și cele 4 produse ale sale, ajungem la următoarele sume:

 

4 DVD filme indiene = aprox. 40 lei                         4 DVD filme americane = 200 lei (50 leix4 bucăți)

Taxe curierat = aprox. 40 lei                                      Taxe curierat = posibil 0 (unele magazine online oferă transport gratuit pt comenzi                                                                                                              peste o anumită sumă)

Total: 80 lei                                                                       Total: 200 lei

 

Concluziile le trageți voi!

Vă las în compania trailer-ului:

Visez… la un Institut de Studii Orientale (cu subramură de indianistică)


Zilele acestea visez la ceva atât de măreț încât uneori mi se pare că nici măcar dreptul să gândesc la asemenea lucruri ieșite din comun nu-l am…  mai ales că ele cel mai probabil asta vor rămâne… vise…

Să vă spun și la ce visez…

Visez la re-înființarea Institutului de Studii Orientale; visez la înființarea unei școli de indianistică serioasă; visez la un institut a cărei conducere să nu deturneze fondurile alocate pentru cercetare/cărți, așa cum am înțeles că e moda acum. Visez la un sediu mare, care să aibă loc și pentru administrație, și săli de curs dedicate, săli pentru munca de cercetare, bibliotecă…  Îmi doresc să se predea limbi indiene precum sanscrită, hindi, urdu, bengali, punjabi și de ce nu și limbi dravidiene… Și îmi mai doresc ca profesorii ce ar preda aceste limbi să fi fost școliți în țară (cu stagii de pregătire în afară dacă era nevoie). Visez la o școală de indianistică puternică unde profesorii să fi terminat școli de specialitate, și nu să devină conferențiari pentru simplul fapt că se cunosc cu directorul…

Îmi doresc ca acest institut să aibă și statut de facultate și să poată organiza înscrieri la nivel de licență, masterat și doctorat și mai vreau ca atunci când cineva dorește să meargă mai departe pe calea limbilor indiene să nu i se mai spună „noi nu avem master, du-te în India la studii…”.

Scopul suprem ar fi pregătirea viitoarelor cadre didactice, viitorilor traducători, viitorilor cercetători științifici – și când spun traducători, nu mă refer doar la aceia care stau cu nasul în permise de conducere ori certificate de naștere toată ziulica, ci la cei care aduc mai aproape romancierii Indiei, poeții Indiei, textele sacre indiene. Să se publice și manuale autohtone, scrise de românii noștri, nu să ne bazăm pe materiale redactate acum 30 de ani de indieni. Vreau să se pună umărul la realizarea de dicționare în dulcele grai românesc, nu să fie nevoie de trecerea prin filtrul englezei și pierderea de timp prețios în procesul de lucru. Vreau nenumărați Sergiu Al-Georgi și Theofil Symenschii și în credulitatea mea vreau ca țara să le dea o șansă și să încerce măcar să îi lase să lucreze dacă nu îi respectă. Să nu uităm de cursurile de cultură, religie, istorie, și de ce nu filme. S-ar putea organiza conferințe, simpozioane, sesiuni de referate și comunicări studențești, câte și mai câte – evenimente ce pot fi făcute și cu bani puțini! S-ar revigora și voluntariatul în scopuri cultural-educative, nu-i așa?

 

Vreau să pot să mă specializez în țară! Nu vreau domnule să plec la studii în India. Vreau să învăț în țara în care m-am născut și să muncesc tot pentru ea și oamenii din ea. Nu vreau să mă mai întrebe lumea „de ce nu te duci la studii în India? E mult mai bine acolo și înveți mult mai mult…”. În primul rând, dacă nu ați terminat o facultate de profil (Litere/Limbi Străine) habar nu aveți ce înseamnă studiul unei limbi străine, prin urmare nu aveți cum să comparați. Așa cum eu nu știu ce efort implică învățarea limbajului IT, nici alții nu au cum să își dea seama de implicațiile învățării unei limbi orientale. Revenind la subiect, nu vreau domnule să plec în India la studii; da îmi oferă o bursă, dar dacă eu mă duc cu gândul că vreau să colind țara în lung și-n lat, capul meu numai la studiu nu va sta; în plus, sistemul de învățământ nu e grozav nici acolo (am destule exemple vii care confirmă ipoteza). Tot de tine ține cât înveți, cât de repede și cum… La fel de bine se poate învăța și citind cărți piratate de pe internet (ce să faci dacă nici măcar de cumpărat nu le găsești – PS asta nu înseamnă că susțin în vreun fel acest mod de învățare) și stând cu pixul și hârtia în mână acasă, în țara ta. Mintea ta este aceeași și în România și în India, nu se face nici mai mare, nici mai deșteaptă, nici nu prinde mai repede decât în mod normal (asta numai dacă se inventează până atunci vreo pastilă de stimulare a neuronilor și sinapselor fără efecte secundare…).

 

Singurul lucru pe care nimeni din lumea asta nu mi-l poate fura este: speranța! Așadar, nu-mi rămâne decât să sper că într-o zi, preferabil în viața asta, un temerar (de orice sex) va veni și va pune bazele unei astfel de școli… Am înțeles că se încearcă re-înființarea singurului Institut de Studii Orientale ce a fost ucis la un moment dat, însă din păcate nu știu detalii… (dacă dumneavostră cunoașteți detalii, aș fi interesată să le aflu și eu).

 

Ceea ce putem cu toții face este să ne folosim de tehnologie, de vestita rețea de socializare și să devenim bârfitorii șefi, să răspândim vestea că este nevoie de un astfel de institut și să demonstrăm că există români care iubesc și respectă valorile Indiei, cu tot ce implică ele. Pe cale virtuală, vă rog, dacă țineți la India câtuși de puțin, să folosiți magicul buton „share” dacă sunteți de acord cu ideea. Cine știe, poate la un moment dat cineva va observa acest demers și va deveni îngerul păzitor al indianisticii românești… JAI HIND!

Îmi e dor de alte vremuri..


Filmele indiene recent lansate mă dezamăgesc profund. Sunt lipsite de originalitate, de substanță și substrat moral, de strălucirea de altădată. Dramatismul, emoția, suspansul, calitatea de necontestat a melodiilor și măiestria condeiului în ale replicilor și versurilor cântecelor par ca făcând parte dintr-o epocă ce a apus. Și jinduiesc la acele vremuri ca un copil ce privește cu ochii înlăcrimați jucăria preferată, acum prăfuită și stricată.
 
Aiyyaa-2012-Bollywood-Hindi-movie-still-ft.-Rani-Mukherjee-01
 
Se spune că uneori, când te străduiești prea mult, o dai în bară. Se pare că zicala se pretează precum o mănușă filmelor cu pricina. Cred că microbul realismului exagerat și goana către Occident a dus la pervertirea ”viziunii indiene”. Și mă doare sufletul.
M-am săturat să îl văd pe Salman cum își mișcă viguros cureaua, cum saltă handralăi de trei ori cât el la o înălțime considerabilă, după care îi face una cu pământul; mai e și magician pe deasupra: nici măcar o picătură de sânge nu scapă, în schimb sudoarea curge șiroaie – singura dovadă a luptei pe viață și pe moarte. Sunt sătulă de fantome care mai de care mai siliconate (nu, nu la bust mă refer, ci la mască), zburătoare, răzbunătoare sau alte ”-toare”care îl/o aduc pe erou/eroină în pragul nebuniei ca în final, după niște bătăi sângeroase, totul să fie ca nou – nu tu sechele, nu tu coșmaruri, ioc…
E perimat simbolul eroului ce se luptă cu 20 de gagii cu moace de KGB-iști și nu are ”nici pe dracul” – ca să folosesc o expresie colorată. Dar și mai perimat e atunci când face asta pe toată durata filmului! Ce onoarea fetei, ce onoarea familiei, nici vorbă; acum se pune problema sufletului justițiar, un Sherlock ori un Feluda contemporan cu Porsche și Armani; să nu uităm de ochelarii Ray Ban.
 
De melodii, nici nu știu ce să mai spun… Dacă zic limbaj de cartier parcă nu e suficient… Să vedem ingredientele: neapărat un amalgam de instrumente de toate felurile (indiene), adăugăm și câte instrumente occidentale avem la îndemână (nițică pian, chitară) – ce contează că nu se potrivesc prea bine, ”beat” să aibă; scoatem niște voci pe care nu le bagă nimeni în seamă a doua zi; băgăm niște versuri ¾ în engleză și restul de hindi stricată; un nume de fată (ceva ce să dea bine, dar să fie un clișeu cât China de mare) gen Shila, Munni, Baby, Honey, Bunny bla bla; ori dacă nu ne iese rima așa băgăm niște expresii stundențești ca ”ishq wala love” (și ce dacă sunt pleonastice și sună ca naiba… lasă că după ce băgăm linie melodică o să fie ”soooper”) + niște lipici (preferabil Fevicol) = superhit (mai pe românește – ne-a lovit drept în plex, ca să nu zic inteligență). Îmi e teribil de dor de voci divine, de tone de melodii grozave de să nu ai suficientă memorie pe telefon să le păstrezi pe toate, de versuri sensibile, poetice, într-un limbaj romantic cu influențe ce se pretau perfect conjuncturii, de frumusețea ritmului și de lipsa clișeelor și lista e luuuuuuuuuungă…
 
Sunt uimită și într-o oarecare măsură dezgustată de faptul că din ce în ce mai multe filme sunt realizate având în conținut scene sexuale explicite. Chiar nu mă interesează că Emraan Hashmi a sărutat-o pe puicuța X de 20 în Jannat 6; sau că Sunny Leone l-a călărit pe cutărescu în trei rânduri în același film. Evident, că nu sunt mironosiță și nici rușinoasă și sunt conștientă că virgulă ”concepția imaculată” se aplică numai în cazul fecioarei Maria, dar unde a dispărut buna insinuare, acel subînțeles artistic, domnule?! Chiar de ar fi el explicit, dar tot mă aștept să se stingă lumina după primele săruturi și ca talentul regizorului să mă uimească. În altă viață!
 
Ar fi multe detalii de discutat, însă deocamdată atât am avut de scris.
PS:   departe de mine gândul că sunt vreo minte luminată
         Sunt o persoană obișnuită ce părerea și-o arată…
 
 
   
 

Previous Older Entries