Despre poezie, muzică și cinematografie cu Prasoon Joshi – partea a II-a


PRECIZARE: Discuția dintre Fahridoon Shahryar (prezentator și redactor la Bollywood Hungama) și Prasoon Joshi (poet, textier) a avut loc în cadrul Jashn-E-Rekhta 2017 (New Delhi, 17-19 februarie), un festival anual dedicat limbii urdu din India. Am ales să aduc acest material mai aproape de voi datorită subiectelor abordate în discuție – să nu vă speriați că am scris urdu (dacă doriți niște explicații pe larg cu privire la complicatul cuplu hindi-urdu, lăsați un cometariu). Ceea ce am postat nu constituie o traducere mot-a-mot a întregii discuții, ci mai degrabă un rezumat destul de cuprinzător; mai mult, am preferat să grupez ideile pe subiecte în loc să urmez o redare cronologică.

Despre poezia autentică dl Joshi ne arată că este care se naște din experiențele proprii, nu din spusele altcuiva.

La întrebarea dacă îi vine natural să creeze imagini deosebite prin cuvinte sau dacă este ceva planificat, bine gândit – dacă scopul său este acela de a spune ceva ce nu a mai spus nimeni vreodată – dl Joshi răspunde că nu are acest scop, el nu vrea ceva, ci dorește să fie ceva: ”nu mă confund niciodată cu electricitatea, ci sunt firul prin care aceasta trece; care e contribuția mea în lume? Cea de-a fi un conductor merituos, de-a nu avea rezistență în așa fel încât gândurile, ideile să mă aleagă pe mine – atât de bun să fiu”.

”Încercați să deveniți oameni buni, poezia este un instrument. Poeții pot vedea ceea ce alții sunt incapabili să vadă”, acesta este îndemnul său.

Poate poezia să aducă pacea interioară și echilibrul? ”Cu siguranță”, spune convins dl Joshi. ”Adeseori sunt întrebat câți bani face un vers de-al meu… De fiecare dată, mă lasă fără cuvinte această întrebare… Drept urmare, întreb și eu, la rândul meu, cum poți pune o etichetă cu preț pe ceva care te învață arta de a trăi? Mai mult, aplici un preț și valorilor insuflate de părinți? Dacă tata m-a învățat 50 de lucruri, cosul total se ridică la… Poezia ne învață cultura și să fim vizionari; când nu mai rămâne nimic, politicienii ajung să recite poezii – când aceasta este ultima lor șansă, se înțelege; măcar dacă ar face-o cum trebuie… De ce se regăsește literatura în discursurile tuturor vorbitorilor în public, de la oameni de afaceri la politicieni, dacă este atât de lipsită de importanță? Dacă magnații lumii citează din versurile poeților, de ce nu fac acestea parte din curriculum? Creăm oameni iscusiți într-un anume domeniu, dar nu cetățeni adevărați. De la câte voturi am primit? trebuie să ajungem la voturile cui le-am primit?. Ce fel de societate ne dorim – informată sau credulă?”

Descusut de ce face filme foarte puține, dl Joshi a explicat că are o slujbă sigură și că nu depinde de filme în traiul zilnic. ”Revenind la poezie, dacă ne ducem adânc în istorie, ea a fost folosită în multe scopuri, printre care păstrarea culturii, a informației – însă, pe parcurs, lucrurile s-au încețoșat și oamenii au început să încurce, să confunde… iată cum, în mintea unora, cântecul Munni Badnaam Hui este unul popular; nici vorbă de așa ceva, doar că are iz de limbaj rural, atât. Mă întristează să văd că așa gândesc oamenii. Cântecele folclorice/populare sunt profunde în simplitatea lor, redând problemele, frustrările, bucuriile din viețile celor dintr-o anumită zonă. Sunt uneori contactat să scriu un cântec pe tema picioarelor – de cele mai multe ori, refuz. Este oare singurul scop al omului să danseze?”

Poezia este prea adesea folosită numai pentru distracție, ”poezia profundă se pierde prin dosarele guvernului”.

”Se întâmplă uneori ca poeziile să-și piardă farmecul odată puse pe muzică, căci muzica poate sufoca; alteori, armonia dintre sunet și cuvânt este atât de desăvârșită încât rezultatul este o bijuterie. Cu Aamir (Khan) am făcut lucruri senzaționale pentru că este omul care înțelege poezia și importanța ei. Cinematograful este deosebit de puternic, doar că identitatea ajunge să fie subsumată – toate celelate arte pălesc în fața cinematografiei”.

Prima parte a discuției este pe tema: despre limbă, identitate și cultură.

Vă las cu una dintre poeziile sale de o frumusețe aparte, scrisă în limba populară, cu iz ancestral:

Babul jiya mora ghabarae, jiya mora ghabarae,
Tată, sufletu-mi e speriat, tată, sufletu-mi e speriat
Bin bole raha na jaye…
Nu mai rezist să nu-ți spun
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe sonaar ke ghar na deejo
Nu mă da la casa aurarului
Mohe jevar kabhi na bhaye
Nu m-au atras bijuteriile niciodată
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe vyaapari ghar na dee jo
Nu mă da la casa neguțătorului
Mohe dhan-daulat na suhaae
Nu mă atrage bogăția
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe raja ghar na deejo
Nu mă da la casa regelui
Mohe raaj na karna aaye
Nu știu să conduc
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe lohar ke ghar de deejo
Dă-mă la casa fierarului
Jo mori janjeerein pighla de
Care să-mi topească lanțurile
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Sper să vă placă și nu uitați să citiți prima parte (link mai sus); urmează a treia și ultima parte.

Despre limbă, identitate și cultură cu Prasoon Joshi – partea I


PRECIZARE: Discuția dintre Fahridoon Shahryar (prezentator și redactor la Bollywood Hungama) și Prasoon Joshi (poet, textier) a avut loc în cadrul Jashn-E-Rekhta 2017 (New Delhi, 17-19 februarie), un festival anual dedicat limbii urdu din India. Am ales să aduc acest material mai aproape de voi datorită subiectelor abordate în discuție – să nu vă speriați că am scris urdu (dacă doriți niște explicații pe larg cu privire la complicatul cuplu hindi-urdu, lăsați un cometariu). Ceea ce am postat nu constituie o traducere mot-a-mot a întregii discuții, ci mai degrabă un rezumat destul de cuprinzător; mai mult, am preferat să grupez ideile pe subiecte în loc să urmez o redare cronologică.

Despre limbă, identitate și cultură

În privința limbii, ne mărturisește dl Joshi, nu era conștient că vorbește o limbă sau alta, ci a văzut mereu limba ca un mijloc de comunicare; pentru el, într-o limbă transpare bagajul cultural al individului. O limbă este vie, iar cei care judecă o limbă sunt cei care nu o folosesc fiindcă cei care o fac nu au nevoie să o judece, să diferențieze între ele. Limbajul, vocabularul său a crescut prin sesiunile de citit în biblioteca din Rampur încă de la o vârstă fragedă.

Cu o convingere de nestrămutat, dl Joshi subliniază că este imposibil ca urdu să provină de la soldații de pe câmpul de luptă fiindcă nu cunoaște altă limbă în lume care să aibă mai multe cuvinte pentru dragoste decât urdu. ”Nu am văzut niciodată soldați care să iubească din cale-afară; ar vorbi despre amor în loc să se lupte în bătălii aprige?” Desigur, spune el, există cu siguranță o influență, doar că nu pricepe de ce se încăpățânează mulți să caute originea, sursa unei limbi. Identittea unei limbi se regăsește în folosirea ei, mai mult decât în istoria ei; el preferă să acorde mai multă importanță culturii, istoria putând fi manipulată și distorsionată – cultura, în schimb, nu. Cultura spune adevărul despre ce există în limbă. Unde mai punem că nu există limbă pe acest pământ fără influențe: ”dacă spunem că acest râu l-a întâlnit pe celălalt, cum să putem apoi despărți apele fiecăruia în parte, după unire? Este imposibil”.

”Nu există loc pentru alte limbi în industria noastră cinematografică, deși filmele pătrund astăzi peste tot. Totul se rezumă la voci: sunetul flautului este acoperit de cel al unei tobe; iată, apare nevoia ca cineva să se ridice și să muncească pentru ca acele limbi mici să capete o voce puternică.”

Discutând despre limbă, o utilizare greșită a limbii este să o transformăm într-un instrument de intimidare; limbajul comun este simplu, dar folosirea sa greșită dă naștere ierarhizărilor. Dacă dacă oamenii vorbesc aceeași limbă, devin prieteni; dacă vor să domine, vorbesc limbi diferite – distanțele cresc într-atât încât devine politic. Limba este nevinovată, vinovate sunt interesele din spatele ei. ”Ceea ce mă doare cel mai mult este că lucrurile pe care oamenii le condamnă ziua, devin plăcere la lăsarea serii – cântecele cu versuri nu tocmai potrivite la bubuie la aniversarea unui copil – este oare responsabil doar textierul sau o parte din responsabilitate îi revine și individului?” ”Cu toate problemele ei, măcar piața este sinceră – ceea ce nu se vinde, nu supraviețuiește”, subliniază dl Joshi. ”A sosit timpul ca publicul să refuze; ne tot plângem, dar continuăm să cumpărăm produsul? Este responsabilitatea publicului să păstreze limba și cultura vii și sănătoase. Dacă limba și cultura s-au degradat, asta nu s-a întâmplat peste noapte, este vorba despre un proces îndelungat. Ar trebui să organizăm mai multe întâlniri cu publicul în care să recităm poezii, să le discutăm, să le înțelegem; specialiștii în domeniu trebuie să împartă mai mult cu oamenii obișnuiți”.

Poezia a fost scrisă cu o zi înainte de discuție, special pentru eveniment. Poemul este deosebit fiindcă folosește cupluri de sinonime care împacă cele două mari zone din care limba își trage seva: sanscrită și arabă/persană. Acest lucru face traducerea dificilă.

Jab ek bachcha honth kholkar haule se tutlatala hai
Când un copil, deschizând ușor buzele, gângurește
Tab bhasha ka jagda saara pal bhar mein mit jata hai
Cearta limbii se stinge într-o clipită
Jab bhi ek jazbaat kholkar dil aage aa jata hai
Când, deschizând inima, un sentiment vine în față
Tab lafzon ka shabdon se ek rishta sa jud jata hai
Atunci se formează o relație între cuvinte și slove
Jab bhi ek maa khaamoshi se aansu jhaadi lagaati hai
Când o mamă, în tăcere, varsă lacrimi
Har zaban, har bhasha uske kadam choomne aati hai
Fiece limbă vine să îi sărute pașii
Ghaav kisi ka, chot kisi ki, magar dard ho aata hai
Rana cuiva, leziunea altcuiva, dar durerea apare negreșit
Koi tarannum mein kehta hai, koi geet sunata hai
Cineva recită pe linie melodică, altcineva cântă un cântec
Sapne ki ungli thaame ek neend khwaab mein utari hai
Prinzând degetul visului, somnul coboară într-un vis
Neeli raat ko shabnam koi os ki tarah bikhri hai
În noaptea albastră, niște rouă s-a prelins precum una proaspătă
Koi apne kesh kholkar zulf chataakar jata hai
Cineva, desprinzându-și părul, merge cu pletele-i căzute
Aur Chandramaa husn odhkar chaand ka rutba pata hai
Iar Luna, acoperindu-se cu frumusețe, primește funcția astrului
Bhasha aur zabaan donon to nukkad pe mil jaate hain
Limba și graiul se întâlnesc la colț de stradă
Ek chaay ki pyaali ke sang saare dukh keh jaate hain
Își mărturisesc toate supărările la o ceașcă de ceai
Yahaan to zinda hai Ghalib, tum kaisi raakh kuredoge?
Aici Ghalib e viu, ce să mai scormonești în cenușă?
Jiska naam hi mausam hai, tum usko khushboo kya doge?
Cum să dai mireasmă celui al cărui nume e însuși anotimpul?
Lakshya thaam ke manzil ko khud hi aage bhar jaata hai
Ținându-se de țel, ținta o ia înainte
Nadi nahin mohtaaj kisi ki paani raah banata hai
Râul nu e cerșetorul nimănui, apa deschide calea
Jab ek bachcha honth kholkar haule se tutlatala hai
Când un copil, deschizând ușor buzele, gângurește

Profit de ocazie să vă doresc sărbători fericite alături de cei dragi! Fie ca lumina Învierii să vă umple sufletele de bucurie și să vă aducă pace nemărginită!

Urmează alte câteva postări în spiritul unei atmosfere sobre, însoțite de poeme care să vă facă să reflectați, să interiorizați ceea ce poetul a dorit să exprime. Pentru întrebări, sugestii și reclamații, lăsați un comentariu.

Colțul literar: Orient și Occident – Mihaela Gligor


PRECIZARE: Aceasta este recenzia numărul 3. În funcție de cât de interesante mi se par cărțile pe care le citesc, am să încerc să postez recenzii. Se vor încadra probabil în zona orientală, nu neapărat cu parfum indian.

Titlul complet: Orient și Occident – Topografii ale simbolului la Mircea Eliade
Autor: Mihaela Gligor
Editura: Presa Universitară Clujeană
Anul apariției: 2016

orient-si-occident-topografii-ale-simbolului-la-mircea-eliade-mihaela-gligor

 

Fiindcă m-am trezit cu o minunată surpriză, această carte, nu se putea să nu vă spun cu ce impresii am rămas. Dna Gligor a avut amabilitatea să mi-o dăruiască, gest pentru care îi mulțumesc nespus.

Dacă sunteți iubitori de India, sau măcar interesați de acest tărâm fascinant, nu se poate să nu fi citit măcar o operă de-a lui Eliade – fie că vorbim de literatură, fie că ne referim la lucrările științifice. Citind acest volum, mi-am dat seama cât de puține lucruri știu despre el și cât de puțin este studiat, menționat prin țară. Reiese personalitatea uimitoare a lui Eliade, dându-mi seama ce ecou a avut, câte generații a inspirat, cu câte nume mari a intrat în contact, câtă lume îl aprecia.

Este creionat tabloul unui Eliade viu, activ, neobosit, foarte muncitor și în permanent contact cu lumea – nu cum îmi imaginasem eu, în naivitatea anilor de liceu, că stătea închis în bibliotecă/birou și rumega ideile, așternându-le pe hârtie. Vă mărturisesc că am avut parte și de o revelație (știu, e rușine că nu mi-am dat seama până acum, dar nu le pot ști pe toate): Dasgupta despre care tot vorbea în Maitreyi este același mare istoric al filosofiei indiene Surendranath Dasgupta – autorul la a cărui lucrare revin iar și iar, mai ales în ultima perioadă.

Bucureștiul lui Eliade apare fermecător, fascinant și mă simt onorată să locuiesc în orașul care l-a adăpostit îndelung pe gânditor – simt de parcă istoria a prins iarăși viață și înaintea mea se desfășoară, din nou, acele momente pline de înțelepciune și profunzime (numai pentru mine!).

Ce vremuri trebuie c-au fost cele în care a viețuit Eliade – și ce parteneri de conversație a avut, ce întâmplări s-au discutat, ce amintiri s-au depănat – cu adevărat binecuvântați au fost cei care i-au fost contemporani și care l-au și întâlnit.

Cartea mi-a trezit negreșit pofta de lectură. Din carte am aflat că Eliade i-a învățat pe mulți să fie ”cetățeni ai lumii”, să citească despre alte religii și culturi decât cele din care fac parte, să îmbogățească domeniile respective prin propriile perspective. India l-a format, iar America l-a împlinit. Pentru el, Chicago a însemnat ”libertate, responsabilitate, o provocare, apogeul”.

Mi-a plăcut tare mult acest volum; se citește foarte ușor, chiar dacă e o lucrare de specialitate – avantaj pentru cititorul care evită astfel de lecturi. Felicitări dnei Gligor pentru munca depusă și desigur, mulțumiri pentru neprețuitul cadou.

Merită citit! Lectură plăcută tuturor și aștept păreri!

Colțul literar: A Thousand Splendid Suns – Khaled Hosseini


PRECIZARE: Aceasta este recenzia numărul 2. În funcție de cât de interesante mi se par cărțile pe care le citesc, am să încerc să postez recenzii. Se vor încadra probabil în zona orientală, nu neapărat cu parfum indian.

Titlul original: A Thousand Splendid Suns – Khaled Hosseini (2007)

Tradus în română: Splendida cetate a celor o mie de sori

athousandsplendidsuns-cover

Plănuiam de mult timp să citesc această carte, asta după ce citisem The Kite Runner (care mi-a plăcut foarte mult). Pe lângă a-mi deschide o ușă către o țară, o cultură despre care știu prea puține, m-a făcut să reflectez asupra multor lucruri.

Sunt extrem de norocoasă că trăiesc decent, că nu sufăr de foame și de frig, că am un acoperiș deasupra capului, dar mai presus de orice, că-mi duc traiul într-o țară pașnică. Probleme mele de zi cu zi, frustrările, nemulțumirile, micile răbufniri se pierd, par ridicole în comparație cu evenimentele prin care trec personajele din acest roman. Descrierea referitoare la fluieratul, țiuitul ce se auzea înainte de distrugere mi-a rămas întipărit în minte – mai cu seamă sentimentul de groază, de teroare pe care era capabil să-l producă un sunet neînsemnat. Este uimitor cum, subit și neașteptat, anumite simboluri capătă alte însușiri și înțelesuri în noi contexte.

Mi s-a reamintit că dușman mai mare și mai aprig al omului nu poate fi decât omul. Ce boil, ce catastrofe naturale; nimeni pe lumea asta nu e capabilă să distrugă cu mai mare eficiență, sistematic, chiar și inconștient, natura, aproapele decât omul. Fie că e pentru putere, fie din alte interese, motivele sunt nenumărate și infinite; motive se găsesc oricând și oricâte e nevoie.

Niciodată nu e prea târziu. Poți duce o existență în care să îți repeți că e prea târziu pentru una sau pentru alta. Copilării… Și dacă apuci să sorbi doar o înghițitură din pocalul fericirii supreme pe care ai așteptat-o toată viața, chiar și pe patul de moarte, te poți considera împlinit. Pentru că acel moment de satisfacție supremă face să pălească orice neajuns, înmoaie orice mizerie, orbește orice întuneric.

A nu spera sau a pierde speranța pe drum este cea mai mare insultă adusă vieții însăși. A trăi e un dar, iar dacă oameni precum Laila și Mariam (personajele principale) o fac în ciuda atâtor greutăți și nedreptăți, noi, cei care viețuim în condiții favorabile, nu avem nici un motiv să ne lăsăm deznădăjduiți. Desigur, fiece om trece prin momente de cumpănă, însă trebuie să fim capabili să le depășim; altfel, ratăm cele mai plăcute clipe în căutarea a ceva nedefinit. Pentru cei care încă se îndoiesc că după noaptea ce pare fără final poate răsări soarele, cartea aceasta oferă un răspuns clar: soarele va răsări negreșit. Greul constă în răbdarea necesară pentru a atinge acel moment.

Se spune despre trecut că, odată isprăvit, trebuie dat uitării; a trăi în trecut este nesănătos. Însă poți scăpa vreodată din ghearele sale? Este posibil să te rupi cu totul de tot ceea ce vrei cu înverșunare să uiți, să te reinventezi fără ca vreodată să mai apelezi la el? Se poate să fii o persoană fără trecut, dar care își definește viitorul bazându-se pe prezent? Memoria este un prieten care te păcălește când te aștepți mai puțin, exact ca timpul. Nu poți uita ceea ce dorești cu disperare să ștergi din amintiri, iar ceea ce vrei să rămână impregnat în profunzimea labirintului creierului va fi supus uitării în mod cert. Intensitatea amintirilor de care ținem cu dinții se va disipa odată cu scurgerea timpului. Și atunci, ce ne mai rămâne? Tind să cred că ne rămân speranța și exercițiul mental de a ne reaminti, ambele făcând casă bună. Atunci când nu mai ai control asupra corpului fizic, asupra mediului înconjurător, asupra celor ce se întâmplă cu tine, singurul refugiu îl reprezintă mintea: acolo poți construi palate, dărâma imperii, poți să te plimbi în Rai sau să te cufunzi în Iad. Poate deveni barca ce te duce la mal sau corabia care te scufundă în mijlocul furtunii.

Este o carte răvășitoare din toate punctele de vedere; una caldă, una rece, te ține în suspans, fiind nevoit să devii martor mut la numeroase atrocități comise de, da, ați ghicit, oameni. Orașul este sfâșiat și țipă, dar nu se aude absolut nimic, parcă totul a încremenit în timp, în spațiu, în sunet. Doare, și doare teribil, ca și când cineva îți smulge inima din piept cât încă bate înlăuntrul tău. Totuși, te trezești, te aduni, continui. De ce? Pentru că trebuie, pentru că știi că, în ciuda tragediilor, miile de sori vor scălda iarăși în lumină trupurile și sufletele celor bolnavi.

E pe lista mea ”de neratat”.

Aștept comentariile voastre.

Colțul literar: The Forty Rules of Love – Elif Shafak


PRECIZARE: Aceasta este prima recenzie postată a unei cărți citite. În funcție de cât de interesante mi se par cărțile pe care le-am citit sau le voi citi, am să încerc să postez recenzii. Se vor încadra probabil în zona orientală, nu neapărat cu parfum indian.

Recenzia nr. 1 – The Forty Rules of Love – Elif Shafak (Șafak) – 2010

Nu știu dacă e potrivit ca într-o recenzie să povestesc cum am dat peste carte, dar fiind prima, zic că nu o să aruncați cu pietre. Deci, cum am dat peste carte? Căutam să citesc ceva cu parfum oriental, preferabil cu temă indiană, dar nu neapărat. Tot butonând, mi-am adus aminte de Elif Shafak și mi-am propus să citesc unul din volumele ei. Dintre toate titlurile, m-a atras The Forty Rules of Love fiindcă apărea menționat Rumi. Și a fost cea mai bună decizie a vieții mele. Recunosc, nu citesc prea mult, abia recent am putut să dedic timp lecturii de plăcere, altfel fiind vorba de o activitate, din obligație, pe teme academice de specialitate.

M-a prins de la primele cuvinte. Menționez încă de pe acum că această carte e potrivită pentru cei care simt o atracție către zona orientală, către sufism, ezoterism. Va fi un adevărat deliciu. Îți trebuie și o anumită maturitate pentru a gusta cu adevărat cele așternute, însă ar fi interesant de făcut un experiment: să citești cartea la 16 ani și apoi la 26, ca apoi să revii peste încă zece ani. Pe lângă talentul vădit al autoarei de a scrie, îmi place enorm plurivocitatea cărții: mă refer atât la înțelesuri, cât și la vocile numeroaselor personaje. Faptul că există atâtea puncte de vedere, atâtea perspective ale atâtor oameni proveniți din medii diferite, având experiențe diverse aduce un plus de savoare, de mister, atât poveștii, cât și enumerării tipologiilor umane.

Întrebarea care stă pe buzele tuturor: chiar e vorba despre dragoste și 40 de reguli despre cum să iubești? Da și nu. Da, este vorba despre dragoste, doar că dragostea descrisă nu se limitează la planul teluric, ci accede până la cele mai înalte planuri ale existenței ființei umane. Dincolo de dragostea pentru tată, mamă, frate, soră, prieten se zărește pregnant dragostea pentru puterea creatoare. Înțelepciunea milenară arde strălucitor în această carte și te orbește dacă nu ești pregătită pentru ea; dacă ești, te va face să vezi cu adevărat, îți va ridica toate vălurile! Când citesc literatură sau văd un film, sunt mereu în căutarea sufletului acelui lucru. Aici, sufletul cărții s-a alipit sufletului meu cu așa măiestrie că vraja care s-a așternut peste mintea mea nu s-a risipit nici astăzi. Cât despre nu, cele 40 de reguli de a iubi nu se pot limita asupra planului terestru. Există aici o forță ce pătrunde întregul trup, până în cele mai întunecate colțuri ale ființei, unde, dacă găsește pământ fertil, va sădi sămânță. Ce va ieși din acea sămânță depinde de fiecare în parte.

Accentul cade pe cele două iubiri, foarte diferite ca tipologie: pe de-o parte, îi avem pe Ella și soțul David, respectiv Ella și Aziz; pe de alta, îi avem pe Rumi și Shams Tabrizi (sau Shams din Tabriz). Ella va trece prin aceeași călătorie interioară prin care trec atât Rumi, cât și Shams. Este uimitor să vezi cum o lectură aparent lipsită de importanță poate schimba vieți, cum Ella se descoperă și redescoperă prin cuvintele unui necunoscut aflat la mii de kilometri depărtare. Interesant este că narațiunea e construită pe două planuri temporale: trecutul, undeva prin secolul al XIII-lea și prezentul (să-l denumim așa prin convenție), undeva prin anii 2000. Înțelepciunea trecutului contrastează cu nesiguranța și neliniștea prezentului, dar atât trecutul, cât și prezentul se situează pe aceeași axă în privința călătoriei. Ambele planuri devin martorii tăcuți ai schimbărilor interioare, ai unor vremuri tulburi și ai unor evenimente cauzatoare de dezordine într-un trecut în care se cunoaște viitorul implacabil și într-un prezent în care se preferă rutina.

Multitudinea de personaje, fiecare cu povestea sa, cu bagajul său burdușit de gânduri, vină, rușine, prejudecăți, nemulțumiri, nehotărâri, supărări, tragedii etc., însuflețește narațiunea. Fiecare personaj are ceva unic, o trăsătură pentru care să-l îndrăgești, să-l condamni sau să-l compătimești. Fiind atâtea tipologii, e foarte simplu de găsit ceva pe placul oricui. Pentru mine, de departe, cel mai tare strălucesc Rumi și Shams (că doar nu degeaba e un soare – Shams se traduce prin soare). Am căzut pe gânduri de nenumărate ori citind cartea asta, și m-am trezit de prea multe ori că mă analizam. Cred că și-a atins scopul cu măiestrie fiindcă a trezit în mine trăiri care rar ies la suprafață. Oricât aș încerca să explic cât de aproape de mine este cartea, cuvintele pălesc; în plus, s-a format o relație atât de intimă, încât mi se pare nedrept să pun pe masă niște secrete menite doar pentru NOI.

Cu siguranță că am să-mi copiez regulile și am să le păstrez la loc de cinste; voi fi mereu în căutarea cât mai multor Sori în viața ce mi-e dată. Sper ca și voi să vă găsiți Soarele sau Sorii, să vă bucurați pe deplin de rolul lui/lor în existența voastră, așa cum a făcut-o și Rumi.

Poezie în mișcare, înțelepciune la purtător, cartea e un miracol în epoca modernă. Mireasmă din trecut, face ca prezentul să pălească în fața strălucirii arhaicului. Balsam pentru răni sufletești, vindecă prin vorbe bine ticluite ce depășesc sfera mundanului. Pentru cei pregătiți, deschide sufletul până în cel mai ascuns colț unde lumina Soarelui va pătrunde și va mistui cu căldura-i orice suferință; leac există, trebuie doar răbdare. Multe sunt lecțiile, puțini cei care să le vadă și să le înțeleagă.

La final de recenzie, aștept să-mi spuneți ce a răsărit din sămânța voastră. Aștept cu nerăbdare părerile voastre.

PS: Eu am citit ediția engleză, dar știu că se găsește și în limba română (Cele patruzeci de legi ale iubirii). Să nu uit, cartea se poate citi în atâtea feluri câte personaje există. Un mare plus, după părerea mea.

40rulesofloveelifshafak

 

Despre limbă și cultură – cu Javed Akhtar


Anul acesta, pentru a sărbători Ziua Independenței, m-am gândit să vă aduc mai aproape opiniile unei persoane pe care o admit mult, Javed Akhtar, cu privire la limbă, identitate, cultură. Gândurile și le-a exprimat în cadrul a două evenimente organizate odată cu Jashn-e-Rekhta, prilej de sărbătorire a limbii urdu. De reținut este că aceste discuții cuprind o gamă largă de subiecte, însă m-am oprit doar la cele cu privire la limbă și cultură. Materialul nu este o traducere, ci o parafrazare și un rezumat al răspunsurilor domniei sale.

 

Munca din spatele poetului

Pentru cei ce nu știu, Akhtar saahab este un binecunoscut poet, textier, dar și scenarist în cinematografia indiană de limbă hindi. Întrebat despre meseria de poet și calitățile necesare pentru a excela în domeniu, a subliniat dragostea pentru limbă – dragostea este de nenumărate feluri, dar e cert că atât timp cât există, suntem vii. Dragostea pentru limba maternă este deosebit de importantă fiindcă ea te leagă de pământul strămoșesc, iar indiferența sau ura față de aceasta nu face altceva decât să îți taie rădăcinile. Pentru a ajunge poet trebuie să știi să faci artă, iar pentru asta trebuie un anumit nivel. Cunoașterea trebuie să acopere în primul rând munca altora, să știi pe de rost cât mai multe versuri ale marilor poeți, să simți ritmul, rima, stilul; abia după măcar 500 de poeme memorate, ori după cum spunea un faimos poet ”200.000 de cuplete”, te poți încumeta să creezi. Gândurile pe care dorești să le exprimi trebuie să se topească întru sine, abia apoi devii capabil să le desăvârșești. Nu contează genul abordat, toate sunt valoroase, contează ce faci în cadrul lui și cu el. Poezia este precum a avea copii. Odată ce îi ai, ei cresc. Nu ești complet răspunzător pentru faptele lor, îi poți controla într-o anumită măsură, până într-un punct.

Limba, o entitate vie

Limba este pentru Akhtar saahab o entitate vie, dinamică, ce nu trebuie să stagneze. Se pliază în funcție de mediu, din care-și ia seva. Vocabularul se schimbă și el în funcție de vremuri și se poate constata o micșorare a acestuia față de situația de acum 40 de ani. Cuvintele există și acum, doar că nu se prea folosesc. Limba este de asemenea purtătoare a identității personale, dar și culturale.

Limba, identitate personală și culturală

Atunci când vine vorba despre despre învățarea unei limbi, Akhtar saahab spune răspicat că ești cu atât mai câștigat cu cât știi mai multe limbi. Cunoașterea limbii atrage după sine descoperirea unui nou univers cultural. Este însă împotriva acordării importanței unei limbi străine în detrimentul limbii materne; desigur, în prezent, a nu știi engleza înseamnă sinucidere curată, fără engleză nu poți avea așteptări, însă a uita de limba maternă e cu atât mai grav cu cât acest lucru reprezintă pierderea propriei identități. Schimbarea, a ține pasul cu epoca în care trăim sunt importante, dar nu putem crește copaci fără rădăcini.

Urdu, hindi, hindustani?

Cu privire la originea urdu și hindi, respectiv disputa despre care e prima și care a doua născută, Akhtar saahab rezolvă problema elegant: e amuzant să constat cum e privită urdu în societate – până când limba este înțeleasă e hindi, când devine de neînțeles este urdu. Cert este că urdu nu poate formula propoziții simple fără structuri specifice limbii hindi, iar hindi este incompletă fără termeni din urdu. De asemenea, fenomenul de pronunțare greșită a diverselor cuvinte de către vorbitorii celeilalte limbi nu face altceva decât să adâncească neînțelegerile. Spre exemplu, un vorbitor de urdu va spune parkaash și pardeep în loc de prakaash și pradeep, la fel cum un vorbitor de hindi nu va pune punctul sub literele necesare, nici în scris și nici în pronunție, pentru cuvintele de proveniență arabă sau persană. Astfel i s-a adresat cineva lui Akhtar saahab: ”Zaved saahab, ek jaroori baat karni hai”. Akhtar saahab ne asigură că nu se numește Zaved după regulile nici unei limbi. Nu trebuie pus bindi (punct) sub fiecare j, iar dacă facem abuz de puncte nu înseamnă că știm urdu. În plus, nu scrierea definește o limbă, ci gramatica, mai cu seamă sintaxa sa. Putem avea urdu scrisă în devanagari, gurumukhi sau perso-arab; limba rămâne aceeași, iar regula se poate aplica pentru orice limbă indiană.

În căutarea limbii pure

”Ce părere aveți despre puritatea limbii?” Vedeți dvs., ne spune Akhtar saahab, goana asta nebună după puritatea limbii este periculoasă. Se ajunge la un limbaj pe care eu nu-l recunosc și nici nu-l accept ca fiind al meu, al nostru. Imaginați-vă că o limbă e precum o ceapă. E ca și cum ai căuta ceapa desfăcând-o strat după strat; pe când să găsești ceapa (limba pură), ea a dispărut undeva. Dar ceapa E acele straturi. Depinde foarte mult cum privim o limbă, eu aș spune că există două tipuri: una pentru administrație, a guvernării – pe care conducătorii noștri nu vor s-o înțelegem – respectiv limba poporului, menită pentru comunicare. Diferențele apar pornind din acest punct. Ce se întâmplă în ziua de azi e următorul fenomen: clasele sociale mai înalte își doresc copii învățați, astfel că-i trimit la școli înalte cu predare în limba engleză. Limba maternă trece într-un con de umbră și se refugiază, pentru a supraviețui, în casele celor care nu-și permit o educație aleasă. Fiind precum un cameleon, limba împrumută însușirile mediului în care există. Deci, dacă vrem o limbă elevată, trebuie să o ridicăm din mizerie; nu e cazul să tragem din nas că nu ne place o expresie sau alta când noi suntem cei care am forțat limba să se refugieze în locul în care aceste expresii sunt la ordinea zilei. Or dacă nu putem s-o ridicăm, să nu ne mirăm de urâțenia ei. Mai e și mass-media, care are nevoie să se facă înțeleasă; cum nu toți rezonează la auzul englezei, trebuie să se întoarcă la origini, în căutarea limbii de demult; și atunci dau peste ceva necizelat, ce va fi mai apoi folosit la televizor, de unde oamenii vor trage concluzia că acesta este limbajul potrivit – ”dacă așa vorbesc politicienii, antreprenorii, eu de ce n-aș face-o?” – este mare nevoie de o curățare, o epurare la nivelul exprimării și folosirii limbajului în public.

Uși deschise

”Cum rămâne, Javed saahab, cu împrumuturile?” Sunt necesare, esențiale chiar. Vedeți dvs., ușile trebuie menținute deschise în privința limbii. Odată închise, atrag după sine moartea limbii. O limbă care nu ține pasul cu vremurile este bolnavă. Însă trebuie evitată căderea în extrema vulgarițății. Simplitatea nu este sinonimă cu inferioritatea – poți exprima lucruri de o calitate deosebită în cuvinte simple, dar poți fi vulgar, ieftin, chiar folosind termeni elevați. Revenind la împrumuturi, iată câte cuvinte de diverse origini regăsim în câteva propoziții: ”Ek makaan ke ek kamre mein ek gora-chitta aadmi aur ek nanha-munna bachcha nashta karne ke liye baithe. Baawarchi nashta laayaa…” (clip-ul din 2015, aprox. min. 7:00) Acum, să ridice mâna persoanele care au cuvintele necunoscute. Nimeni? În regulă… Makaan este de origine arabă, kamra italiană, chitta punjabi, nanha gujarati, bachcha persană ș.a.m.d. Împumutăm totuși după propriile reguli: aasmaan e cuvânt persan, dar forma de plural este autohtonă. Un alt proces ce se petrece se referă la semantică, la sensul cuvintelor; spre exemplu, dariyaa în Maharashtra poartă sensul original de ocean; noi, în nord, unde nu nu avem întindere mare de apă, l-am asociat cu râul. Important la acest subiect este să reținem că evoluția este necesară și inevitabilă pentru supraviețuire, însă decăderea și prăbușirea calității trebuie evitate.

Importanța metodelor de predare

”Cum facem să-i convingem pe tineri de frumusețea limbii? Cum îi facem să prefere calitatea?” Eu am încercat să-i învăț pe copiii mei urdu de mici. Am eșuat. Le-am adus și meditator, fără succes. M-am simțit vinovat că-i chinuiam pentru o ambiție personală. Săracii copii sunt în picioare de dimineață, cărând un ghiozdan mai greu decât ei, stau la școală până pe la 3-4 după-amiază, apoi vin și-și fac temele până târziu. Nu poți ține un copil treaz până pe la 11 seara când are școală a doua zi. Astfel că nu le mai rămânea timp de joacă, de relaxare. Am renunțat la meditații. Îmi aduc aminte ce cărți fantastice pentru copii se găsesc în engleză, colorate, cu felurite desene. În limbile indiene sunt aceleași cărți voluminoase, fade, plictisitoare, text mult, fără imagini… ce să-i atragă la ele? Mai e și problema modului de predare, dacă aplici aceleași metode de acum zeci de ani, clasice, bazate pe repetare, fără a trezi interesul copilului, e o muncă zadarnică. Trebuie găsite noi metode de a face transferul de cunoștințe interesant și antrenant.

 

Sper că v-a plăcut materialul. Aștept părerile voastre, iar dacă v-ar plăcea să mai citiți și altă dată astfel de lucruri, lăsați un comentariu. Înainte de a încheia, permiteți-mi să urez Indiei un viitor strălucit, cu multă dragoste – fără dragoste, lumea se oprește din existența sa. Jai Hind!

Poem: Kya Khoya Kya Paaya – Atal Bihari Vajpayee (versuri traduse)


Album: Samvedna
Solist: Jagjit Singh
Muzica: Jagjit Singh
Versuri: Atal Bihari Vajpayee
Introducere – voce: Amitabh Bachchan
Ecranizat pe: Shahrukh Khan

Kya khoya kya paya jag mein
Ce am pierdut și ce-am câștigat în astă lume
Milte aur bichadte pag mein
Le întâlnesc și se îndepărtează la fiece pas
Mujhe kisi se nahi shikayat
Nu mă plâng de nimeni
Yadhyapi chhala gaya pag pag mein
Chiar de-am fost mințit la fiece pas
Ek dristi beeti par daale
Am aruncat o privire la trecut
Yaadon ki potli tatole
Am pipăit bocceaua amintirilor

Apne hi man se kuch bolein (x 2)
I-am spus ceva inimii

Prithvi laakho varsh puraani
Pământul e vechi de sute de mii de ani
Jeevan ek anant kahaani
Viața e o poveste fără sfârșit
Par tan ki apni seemaye
Dar trupul are limitele sale
Yadhyapi sau shardon ki vani
Chiar dacă mi s-au promis verbal multe
Itna kabhi hai antim dastak par
Măcar atât, la ultima bătaie
Khud darwaza khole
Să deschid eu însumi ușa

Apne hi man se kuch bolein (x 2)
I-am spus ceva inimii

Janam maran ka abhirat phera
Viața și moartea sunt într-un ciclu constant
Jeevan banjaro ka dera
Viața nu e decât o oprire precum a nomazilor
Aaj yahan kal kahan kuch hai
Azi aici, mâine cine știe unde
Kaun jaanta kidhar savera
Cine știe unde ne prinde dimineața?
Andiyara aakash aseemit
Întunericul și cerul sunt nesfârșite
Praanon ke pankhon ko taule
Cântăresc aripile suflurilor

Apne hi man se kuch bolein (x 2)
I-am spus ceva inimii

Previous Older Entries