Despre poezie, muzică și cinematografie cu Prasoon Joshi – partea a II-a


PRECIZARE: Discuția dintre Fahridoon Shahryar (prezentator și redactor la Bollywood Hungama) și Prasoon Joshi (poet, textier) a avut loc în cadrul Jashn-E-Rekhta 2017 (New Delhi, 17-19 februarie), un festival anual dedicat limbii urdu din India. Am ales să aduc acest material mai aproape de voi datorită subiectelor abordate în discuție – să nu vă speriați că am scris urdu (dacă doriți niște explicații pe larg cu privire la complicatul cuplu hindi-urdu, lăsați un cometariu). Ceea ce am postat nu constituie o traducere mot-a-mot a întregii discuții, ci mai degrabă un rezumat destul de cuprinzător; mai mult, am preferat să grupez ideile pe subiecte în loc să urmez o redare cronologică.

Despre poezia autentică dl Joshi ne arată că este care se naște din experiențele proprii, nu din spusele altcuiva.

La întrebarea dacă îi vine natural să creeze imagini deosebite prin cuvinte sau dacă este ceva planificat, bine gândit – dacă scopul său este acela de a spune ceva ce nu a mai spus nimeni vreodată – dl Joshi răspunde că nu are acest scop, el nu vrea ceva, ci dorește să fie ceva: ”nu mă confund niciodată cu electricitatea, ci sunt firul prin care aceasta trece; care e contribuția mea în lume? Cea de-a fi un conductor merituos, de-a nu avea rezistență în așa fel încât gândurile, ideile să mă aleagă pe mine – atât de bun să fiu”.

”Încercați să deveniți oameni buni, poezia este un instrument. Poeții pot vedea ceea ce alții sunt incapabili să vadă”, acesta este îndemnul său.

Poate poezia să aducă pacea interioară și echilibrul? ”Cu siguranță”, spune convins dl Joshi. ”Adeseori sunt întrebat câți bani face un vers de-al meu… De fiecare dată, mă lasă fără cuvinte această întrebare… Drept urmare, întreb și eu, la rândul meu, cum poți pune o etichetă cu preț pe ceva care te învață arta de a trăi? Mai mult, aplici un preț și valorilor insuflate de părinți? Dacă tata m-a învățat 50 de lucruri, cosul total se ridică la… Poezia ne învață cultura și să fim vizionari; când nu mai rămâne nimic, politicienii ajung să recite poezii – când aceasta este ultima lor șansă, se înțelege; măcar dacă ar face-o cum trebuie… De ce se regăsește literatura în discursurile tuturor vorbitorilor în public, de la oameni de afaceri la politicieni, dacă este atât de lipsită de importanță? Dacă magnații lumii citează din versurile poeților, de ce nu fac acestea parte din curriculum? Creăm oameni iscusiți într-un anume domeniu, dar nu cetățeni adevărați. De la câte voturi am primit? trebuie să ajungem la voturile cui le-am primit?. Ce fel de societate ne dorim – informată sau credulă?”

Descusut de ce face filme foarte puține, dl Joshi a explicat că are o slujbă sigură și că nu depinde de filme în traiul zilnic. ”Revenind la poezie, dacă ne ducem adânc în istorie, ea a fost folosită în multe scopuri, printre care păstrarea culturii, a informației – însă, pe parcurs, lucrurile s-au încețoșat și oamenii au început să încurce, să confunde… iată cum, în mintea unora, cântecul Munni Badnaam Hui este unul popular; nici vorbă de așa ceva, doar că are iz de limbaj rural, atât. Mă întristează să văd că așa gândesc oamenii. Cântecele folclorice/populare sunt profunde în simplitatea lor, redând problemele, frustrările, bucuriile din viețile celor dintr-o anumită zonă. Sunt uneori contactat să scriu un cântec pe tema picioarelor – de cele mai multe ori, refuz. Este oare singurul scop al omului să danseze?”

Poezia este prea adesea folosită numai pentru distracție, ”poezia profundă se pierde prin dosarele guvernului”.

”Se întâmplă uneori ca poeziile să-și piardă farmecul odată puse pe muzică, căci muzica poate sufoca; alteori, armonia dintre sunet și cuvânt este atât de desăvârșită încât rezultatul este o bijuterie. Cu Aamir (Khan) am făcut lucruri senzaționale pentru că este omul care înțelege poezia și importanța ei. Cinematograful este deosebit de puternic, doar că identitatea ajunge să fie subsumată – toate celelate arte pălesc în fața cinematografiei”.

Prima parte a discuției este pe tema: despre limbă, identitate și cultură.

Vă las cu una dintre poeziile sale de o frumusețe aparte, scrisă în limba populară, cu iz ancestral:

Babul jiya mora ghabarae, jiya mora ghabarae,
Tată, sufletu-mi e speriat, tată, sufletu-mi e speriat
Bin bole raha na jaye…
Nu mai rezist să nu-ți spun
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe sonaar ke ghar na deejo
Nu mă da la casa aurarului
Mohe jevar kabhi na bhaye
Nu m-au atras bijuteriile niciodată
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe vyaapari ghar na dee jo
Nu mă da la casa neguțătorului
Mohe dhan-daulat na suhaae
Nu mă atrage bogăția
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe raja ghar na deejo
Nu mă da la casa regelui
Mohe raaj na karna aaye
Nu știu să conduc
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Babul mori itni araj sun li jo
Tată, ascultă-mi atâta dorință
Mohe lohar ke ghar de deejo
Dă-mă la casa fierarului
Jo mori janjeerein pighla de
Care să-mi topească lanțurile
Babul jiya mora ghabarae
Tată, sufletu-mi e speriat

Sper să vă placă și nu uitați să citiți prima parte (link mai sus); urmează a treia și ultima parte.

Ritmuri indiene la ”Românii au talent”


Nu este prima oară când avem parte de momente indiene la o emisiune cum este Românii au talent. Dar e prima oară când simt acuta nevoie să-mi exprim niște dezamăgiri public.

Atunci când produci o astfel de emisiune se presupune că înțelegi ce înseamnă un moment artistic și că ești conștient că fiecare artist are nevoi diferite fiindcă actul artistic este deosebit. După ce am tot urmărit episoade din Românii au talent, mi-am dat seama că s-a clădit acest monstru al spectacolului pe spinarea unor oameni, profitând de inocența unora, de slăbiciunile altora, de bun simțul al câtorva, de tragediile personale sau de posibilitatea de-a face rating pe talentul altora. Da, înțeleg conceptul și faptul că totul se bazează pe spectacol și factorul de ”spectaculos” și că unele momente nu se vor încadra în această matrice; doar că ceea ce nu înțeleg este de ce trebuie să întreci limita bunului simț și a oricărei decențe în exprimarea opiniilor. Evenimentele petrecute la televizor constituie un model în viața publicului privitor, mai cu seamă pentru cei tineri și foarte tineri. Modul în care adulții se raportează la semeni dă tonul printre oamenii obișnuiți; cei care trăiesc cu senzația că televizorul este ceva colateral înseamnă că nu trăiesc în realitate. Dacă un jurat de la o emisiune de talente își permite să ia peste picior un om care a venit cu inima deschisă să prezinte un talent, o pasiune a sa – răpindu-i șansa omului să-și termine măcar momentul – sau dacă un alt jurat este incapabil să vorbească fără aluzii cu tentă sexuală la fiecare două minute înseamnă că suntem mai suferinzi decât mi-am putut vreodată imagina. Căci, nu-i așa, cei care apar la televizor ar trebui să fie exemple în societate, modele de urmat… Mâine, băiatul de 8 ani al vecinului de la trei își va necăji colega de clasă pentru că la emisiunea aia cu talente a văzut că adultul este aplaudat, este șmecher și mișto când face asta. Poimâine, nepoata vecinei din blocul de vizavi nu o să mai meargă la cursurile de dans pentru că i-au spus prietenii că se chinuie prea tare, e grasă și oricum nu va ajunge nicăieri pentru că nu are bani și nici nu arată ca pentru TV – toate astea fiindcă știu că nu e o problemă, doar adulții fac asta des…

Destul cu preambulul, să trecem în revistă momentele în sine: dna Mihaela ne-a cântat Zindagi Ek Safar Hai Suhana. Momentul a fost prea scurt să-mi pot da seama cât de bine a învățat dna versurile, dar nu pot să zic că m-au speriat capacitățile vocale – cu niște ore de canto, ar fi chiar foarte bine. M-au speriat însă mișcările! Rău! Dacă avem internet, e foarte bine să-l folosim să vedem niște cântăreți indieni (de limbă hindi, dacă în această limbă cântăm) în concerte și să reținem că majoritatea nu fac tumbe pe scenă (sunt unii mai energici, e drept), ci se concentrează pe cântat; tumbele le fac actorii, în filme. Și încă o scurtă remarcă: domnișoarelor și doamnelor, vă rog mult mult mult de tot, dacă aveți un saree în posesie, nu-l transformați în perdea trântită pe corp; de aceea e saree, ca să fie legat cum trebuie (jur că există și clip-uri ajutătoare în acest sens pe net, gratuit!).

Apoi a dansat Iuliana Nălățan – o bucată de dans clasic indian odissi. Pentru mine, momentul a fost trunchiat la TV și mi se pare că au tăiat substanțial, așa că mi-e greu să comentez actul în sine; ceea ce pot spune este că o știu pe Iulia, de niște ani, suficient cât să am convingerea că are bagajul de informații care vine la pachet cu orice dans clasic indian. Am văzut-o dansând odissi prima dată acum ceva ani la Namaste India și, deși mi se întâmplă foarte rar, am rămas absolut fascinată de cât de bine i se potrivește. Îi vine mănușă, de la conformația fizică pe care o are, la posturile care îi vin ca turnate atunci când le execută. Îmi exprim admirația pentru cineva foarte rar, mai cu seamă în public, dar Iulia are talentul de a duce odissi cu aceeași eleganță și dăruire precum orice dansatoare din India.

În final, dna Violeta ne-a făcut o Pinga energică, așa cum cere și cântecul de altfel. Mie, în general, îmi displace să văd momente artistice indiene pe cântece din filme în altă coregrafie decât originalul (repet, este strict o preferință personală, asta nu înseamnă deloc că omul nu e un bun dansator sau că nu are talent); de ce? Pentru că atunci când au fost gândite, au avut o motivație anume, unde fiecare gest, fiecare mișcare șade pe un anumit beat, sincronizându-se perfect cu versurile. Revenind la momentul dnei Violeta, energia a fost excelentă, doar că îmi lipseau mișcările din original – aici intervine probabil reticența, de a nu fi mai apoi acuzat de încălcarea drepturilor de autor (mai mult ca sigur). Ar trebui să existe o modalitate să nu se pună astfel problema și oamenii să poată prezenta actul în desăvârșirea sa fiindcă, așa cum menționam anterior, indienii pun la punct toate detaliile (și nu cred că noi suntem capabili să creăm sau să schimbăm coregrafii fără ajutor și atentă îndrumare). Pe dna Violeta am văzut-o dansând pe coregrafie, așa cum îmi place mie, și este uimitor câtă energie emană. I se potrivește de minune și se vede pasiunea. Sper ca data viitoare (țin pumnii!) să se poată prezenta cu coregrafia originală (cap-coadă).

Înainte de a încheia, felicit toate participantele pentru curaj și tăria de a înfrunta atitudinea ostilă a juraților, comentariile deplasate și privirile critice.

Cât despre emisiune, pe viitor, ar trebui să introducă niște criterii riguroase de selecție: nu mai vrem oameni care să… (că ne-am săturat, că nu pricepem, că nu ne plac etc.). Măcar să știe omul o treabă… Multe ar fi de exprimat, prea puțin contează părerea mea. Noi să fim sănătoși, că restul e istorie.

Site-ul emisiunii: AICI.

Despre limbă, identitate și cultură cu Prasoon Joshi – partea I


PRECIZARE: Discuția dintre Fahridoon Shahryar (prezentator și redactor la Bollywood Hungama) și Prasoon Joshi (poet, textier) a avut loc în cadrul Jashn-E-Rekhta 2017 (New Delhi, 17-19 februarie), un festival anual dedicat limbii urdu din India. Am ales să aduc acest material mai aproape de voi datorită subiectelor abordate în discuție – să nu vă speriați că am scris urdu (dacă doriți niște explicații pe larg cu privire la complicatul cuplu hindi-urdu, lăsați un cometariu). Ceea ce am postat nu constituie o traducere mot-a-mot a întregii discuții, ci mai degrabă un rezumat destul de cuprinzător; mai mult, am preferat să grupez ideile pe subiecte în loc să urmez o redare cronologică.

Despre limbă, identitate și cultură

În privința limbii, ne mărturisește dl Joshi, nu era conștient că vorbește o limbă sau alta, ci a văzut mereu limba ca un mijloc de comunicare; pentru el, într-o limbă transpare bagajul cultural al individului. O limbă este vie, iar cei care judecă o limbă sunt cei care nu o folosesc fiindcă cei care o fac nu au nevoie să o judece, să diferențieze între ele. Limbajul, vocabularul său a crescut prin sesiunile de citit în biblioteca din Rampur încă de la o vârstă fragedă.

Cu o convingere de nestrămutat, dl Joshi subliniază că este imposibil ca urdu să provină de la soldații de pe câmpul de luptă fiindcă nu cunoaște altă limbă în lume care să aibă mai multe cuvinte pentru dragoste decât urdu. ”Nu am văzut niciodată soldați care să iubească din cale-afară; ar vorbi despre amor în loc să se lupte în bătălii aprige?” Desigur, spune el, există cu siguranță o influență, doar că nu pricepe de ce se încăpățânează mulți să caute originea, sursa unei limbi. Identittea unei limbi se regăsește în folosirea ei, mai mult decât în istoria ei; el preferă să acorde mai multă importanță culturii, istoria putând fi manipulată și distorsionată – cultura, în schimb, nu. Cultura spune adevărul despre ce există în limbă. Unde mai punem că nu există limbă pe acest pământ fără influențe: ”dacă spunem că acest râu l-a întâlnit pe celălalt, cum să putem apoi despărți apele fiecăruia în parte, după unire? Este imposibil”.

”Nu există loc pentru alte limbi în industria noastră cinematografică, deși filmele pătrund astăzi peste tot. Totul se rezumă la voci: sunetul flautului este acoperit de cel al unei tobe; iată, apare nevoia ca cineva să se ridice și să muncească pentru ca acele limbi mici să capete o voce puternică.”

Discutând despre limbă, o utilizare greșită a limbii este să o transformăm într-un instrument de intimidare; limbajul comun este simplu, dar folosirea sa greșită dă naștere ierarhizărilor. Dacă dacă oamenii vorbesc aceeași limbă, devin prieteni; dacă vor să domine, vorbesc limbi diferite – distanțele cresc într-atât încât devine politic. Limba este nevinovată, vinovate sunt interesele din spatele ei. ”Ceea ce mă doare cel mai mult este că lucrurile pe care oamenii le condamnă ziua, devin plăcere la lăsarea serii – cântecele cu versuri nu tocmai potrivite la bubuie la aniversarea unui copil – este oare responsabil doar textierul sau o parte din responsabilitate îi revine și individului?” ”Cu toate problemele ei, măcar piața este sinceră – ceea ce nu se vinde, nu supraviețuiește”, subliniază dl Joshi. ”A sosit timpul ca publicul să refuze; ne tot plângem, dar continuăm să cumpărăm produsul? Este responsabilitatea publicului să păstreze limba și cultura vii și sănătoase. Dacă limba și cultura s-au degradat, asta nu s-a întâmplat peste noapte, este vorba despre un proces îndelungat. Ar trebui să organizăm mai multe întâlniri cu publicul în care să recităm poezii, să le discutăm, să le înțelegem; specialiștii în domeniu trebuie să împartă mai mult cu oamenii obișnuiți”.

Poezia a fost scrisă cu o zi înainte de discuție, special pentru eveniment. Poemul este deosebit fiindcă folosește cupluri de sinonime care împacă cele două mari zone din care limba își trage seva: sanscrită și arabă/persană. Acest lucru face traducerea dificilă.

Jab ek bachcha honth kholkar haule se tutlatala hai
Când un copil, deschizând ușor buzele, gângurește
Tab bhasha ka jagda saara pal bhar mein mit jata hai
Cearta limbii se stinge într-o clipită
Jab bhi ek jazbaat kholkar dil aage aa jata hai
Când, deschizând inima, un sentiment vine în față
Tab lafzon ka shabdon se ek rishta sa jud jata hai
Atunci se formează o relație între cuvinte și slove
Jab bhi ek maa khaamoshi se aansu jhaadi lagaati hai
Când o mamă, în tăcere, varsă lacrimi
Har zaban, har bhasha uske kadam choomne aati hai
Fiece limbă vine să îi sărute pașii
Ghaav kisi ka, chot kisi ki, magar dard ho aata hai
Rana cuiva, leziunea altcuiva, dar durerea apare negreșit
Koi tarannum mein kehta hai, koi geet sunata hai
Cineva recită pe linie melodică, altcineva cântă un cântec
Sapne ki ungli thaame ek neend khwaab mein utari hai
Prinzând degetul visului, somnul coboară într-un vis
Neeli raat ko shabnam koi os ki tarah bikhri hai
În noaptea albastră, niște rouă s-a prelins precum una proaspătă
Koi apne kesh kholkar zulf chataakar jata hai
Cineva, desprinzându-și părul, merge cu pletele-i căzute
Aur Chandramaa husn odhkar chaand ka rutba pata hai
Iar Luna, acoperindu-se cu frumusețe, primește funcția astrului
Bhasha aur zabaan donon to nukkad pe mil jaate hain
Limba și graiul se întâlnesc la colț de stradă
Ek chaay ki pyaali ke sang saare dukh keh jaate hain
Își mărturisesc toate supărările la o ceașcă de ceai
Yahaan to zinda hai Ghalib, tum kaisi raakh kuredoge?
Aici Ghalib e viu, ce să mai scormonești în cenușă?
Jiska naam hi mausam hai, tum usko khushboo kya doge?
Cum să dai mireasmă celui al cărui nume e însuși anotimpul?
Lakshya thaam ke manzil ko khud hi aage bhar jaata hai
Ținându-se de țel, ținta o ia înainte
Nadi nahin mohtaaj kisi ki paani raah banata hai
Râul nu e cerșetorul nimănui, apa deschide calea
Jab ek bachcha honth kholkar haule se tutlatala hai
Când un copil, deschizând ușor buzele, gângurește

Profit de ocazie să vă doresc sărbători fericite alături de cei dragi! Fie ca lumina Învierii să vă umple sufletele de bucurie și să vă aducă pace nemărginită!

Urmează alte câteva postări în spiritul unei atmosfere sobre, însoțite de poeme care să vă facă să reflectați, să interiorizați ceea ce poetul a dorit să exprime. Pentru întrebări, sugestii și reclamații, lăsați un comentariu.

Al șaptelea simț – cu și despre limbă


La școală, am fost învățați că există 5 simțuri: văz, auz, miros, gust și simțul tactil; unii, mai conectați la supranatural, ar adăuga un al 6-lea (și nu mă refer la Whirlpool) – percepția extrasenzorială (cum ar zice românul simplu, ”vorbitul cu lumea aialaltă”). Am văzut de curând un reportaj la știri în care ni se prezentau alte 4 simțuri ce ar completa lista clasică de 5: echilibrocepția (simțul echilibrului), propriocepția (situarea în spațiu), termocepția (simțul temperaturii) și cronocepția (percepția timpului); după ceva documentare, se mai poate adăuga și nocicepția (sensibilitatea la durerea fizică) și probabil multe altele…

Eu, ca să fiu mai cu moț, aș adăuga lingvocepția; nu vă apucați de căutat cuvântul prin dicționare, vă asigur că nu există. Ceea ce urmează să citiți reprezintă părerea mea pur personală (asta ca să fiu pleonastică până la capăt), fără pretenția de a avea vreo bază științifică (sau poate are și nu știu eu).

Având experiență în ale învățatului limbilor străine, am parcurs niște etape naturale în acumularea cunoștințelor până să ajung să pot folosi acea limbă. Succesul sau eșecul în învățare se definește, în cazul meu, prin nivelul de interes față de limba respectivă și cantitatea de muncă depusă spre a o învăța. Astfel, dacă la engleză mă descurc excelent e numai datorită efortului susținut și anilor de contact cu limba; la polul opus se află persana, ea constituind doar un mijloc prin care am asimilat un nou alfabet, pe care nu am continuat s-o studiez.

Și acum, o să mă întrebați ”bine, dar cum rămâne cu titlul? Al șaptelea simț?”; v-am povestit la început despre clasicele 5, la care putem adăuga un al 6-lea (da, nici o treabă cu Whirlpool). Este acel simț ieșit din comun, explicabil doar printr-o activitate deosebită în creier în zona dedicată limbajului și comunicării, cel al limbii.

Aș împărți simțul în două categorii: cel al limbii, unde aș include asocieri la nivel semantic (vocabular, înțelesul cuvintelor, context etc.) și cel lingvistic (ceva mai specializat, unde persoana poate deduce desinențe, reguli gramaticale). În ce constă acest simț? Capacitatea de a înțelege acțiunea dintr-un film fără a ști limba prea bine (puțin spre deloc), de a citi o carte și a pricepe povestea chiar și având o mulțime de cuvinte necunoscute, de a fredona un cântec ale cărui versuri nu sunt tocmai clare pentru cântărețul de ocazie, dar care totuși rezonează cu el la un anumit nivel. Spre exemplu: sunt deseori rugată să traduc cuvinte din hindi (”ce înseamnă cuvântul x?”); cei care au interacționat cu mine vă pot confirma că primul lucru pe care-l întreb este: ”unde ai întâlnit termenul? Dă-mi exemplul.” De ce fac asta? Un cuvânt nu se poate explica izolat; atunci când vorbim, o facem în fraze, în aglomerări de cuvinte, un în niște termeni izolați, de exemplu ”apă” (apă, și ce-i cu asta? Ți-e sete? Te-ai udat? Plouă? E inundație? S-a spart țeava? Ești transpirat?); sunt atât de multe posibilități; așadar, când intervine polisemantismul, e aproape imposibil să dau o singură traducere pentru un cuvânt. Omul poate să vină și să spună, ”bine, dar pe net scrie că înseamnă asta”, ceea ce e de multe ori și corect, doar că netul nu simte contextul sau tonul scriitorului sau vorbitorului.

Cum funcționează acest simț? Are baterie nelimitată, doar că uneori se supraîncălzește și atunci are nevoie de odihnă, să nu facă scurt; hrana trebuie să fie consistentă și constantă, ori ajustată după nevoie; se poate stinge cu lichide de slabă calitate, dar în cantități mici fiindcă acidul din ele atacă microprocesorul; întreținerea procesorului este costisitoare dacă materialele sunt de foarte bună calitate, salvarea vine însă de la internet, unde, slavă cerului, găsim informație de calitate și gratuit. La reparații nu trebuie mers din moment ce upgrade-ul (Doamne iartă-mă, că nu știu termenul pentru asta în românește) se realizează automat, depinzând de specificațiile stăpânului. Ca să nu existe dubii, descrierea asta creață se referă la acel motoraș plin de taine nedeslușite în totalitate până astăzi denumit creier.

Cum arată cel de-al șaptelea simț în cazul meu? Am să vă povestesc despre experiența mea de învățare, în care a acționat cu precădere categoria întâi despre care vă spuneam anterior, urmărind serialul istoric Chakravartin Ashoka Samrat. Dornică să mă expun unui limbaj mai greoi decât hinglish-ul de toate zilele, m-am încăpățânat să urmăresc un serial istoric care-mi garanta un limbaj de lemn, sanscritizat și o experiență lingvistică de ”comă”. Nu neg, în prima săptămână m-am uitat ca mâța-n calendar; în a doua, am început să notez cuvinte, liste întregi de cuvinte necunoscute (că pe urmă n-am mai ajuns să le caut pe toate-n dicționar, și asta-i drept); dificil e puțin spus, eram iritată de propriile neajunsuri. Cu trecerea săptămânilor, am constatat că încep să înțeleg cine cu cine votează și de ce fără să fi petrecut ore în șir căutând prin dicționare; cum? Magia contextului. Când multe cuvinte se repetă în aproape aceleași împrejurări, simțul limbii le reține și le stochează într-un sertar; la nevoie, se deschide sertarul și se aleg de acolo cele trebuincioase.

Iată-mă astăzi, aproape de finalul serialului, capabilă să explic și în somn (totuși, nu recomand să fiu trezită brusc; s-ar putea să iasă rău; avantaj eu, că nu răspund de faptele mele) detaliile vieților fiecărui personaj din poveste.

Asta vă poate spune oricine, nu doar eu, cu cât știi mai multe limbi, cu atât simțul se activează mai des și devine tot mai complex, mai specializat; în același timp devin din ce în ce mai ușor de observat reguli gramaticale care sunt comune mai multor limbi sau care au suferit modificări, dar sunt prezente în mai multe cazuri (iată, aici intră în funcțiune categoria a doua a simțului). Exemplele ce pot reieși sunt infinite.

Ne este utilă această lingvocepție? Mie, cu siguranță. Am avut parte de niște străfulgerări lingvistice de toată frumusețea care mi-au adus mari satisfacții în studiul individual; multe lucruri ce țin de limbă, însă, nu pot fi explicate, trebuie simțite; or ca să ajungem la acel nivel de finețe, trebuie muncă (asta nu v-o spune nimeni). Nu susțin învățarea unei limbi doar pentru a adăuga încă una în palmares (ca în cazul hiperpoligloților); da, vă puteți lăuda că știți 26 de limbi, dar oare le simțiți cu adevărat? Le-ați văzut sufletul? Spiritul lor vi s-a dezvăluit?

Închei prin a vă spune că indiferent ce limbă ați învăța, faceți-o pentru că vă atrage, pentru că simțiți că are ceva deosebit. Satisfacția că inimile voastre bat la unison cu cel al limbii îndrăgite nu o poate răsplăti nici cel mai baban salariu deoarece e ceva intim, doar al vostru.

Dacă ați avut episoade de ”epifanii” lingvistice, nu vă sfiiți (nu fiți egoiști), povestiți-mi și mie.

Despre limbă și cultură – cu Javed Akhtar


Anul acesta, pentru a sărbători Ziua Independenței, m-am gândit să vă aduc mai aproape opiniile unei persoane pe care o admit mult, Javed Akhtar, cu privire la limbă, identitate, cultură. Gândurile și le-a exprimat în cadrul a două evenimente organizate odată cu Jashn-e-Rekhta, prilej de sărbătorire a limbii urdu. De reținut este că aceste discuții cuprind o gamă largă de subiecte, însă m-am oprit doar la cele cu privire la limbă și cultură. Materialul nu este o traducere, ci o parafrazare și un rezumat al răspunsurilor domniei sale.

 

Munca din spatele poetului

Pentru cei ce nu știu, Akhtar saahab este un binecunoscut poet, textier, dar și scenarist în cinematografia indiană de limbă hindi. Întrebat despre meseria de poet și calitățile necesare pentru a excela în domeniu, a subliniat dragostea pentru limbă – dragostea este de nenumărate feluri, dar e cert că atât timp cât există, suntem vii. Dragostea pentru limba maternă este deosebit de importantă fiindcă ea te leagă de pământul strămoșesc, iar indiferența sau ura față de aceasta nu face altceva decât să îți taie rădăcinile. Pentru a ajunge poet trebuie să știi să faci artă, iar pentru asta trebuie un anumit nivel. Cunoașterea trebuie să acopere în primul rând munca altora, să știi pe de rost cât mai multe versuri ale marilor poeți, să simți ritmul, rima, stilul; abia după măcar 500 de poeme memorate, ori după cum spunea un faimos poet ”200.000 de cuplete”, te poți încumeta să creezi. Gândurile pe care dorești să le exprimi trebuie să se topească întru sine, abia apoi devii capabil să le desăvârșești. Nu contează genul abordat, toate sunt valoroase, contează ce faci în cadrul lui și cu el. Poezia este precum a avea copii. Odată ce îi ai, ei cresc. Nu ești complet răspunzător pentru faptele lor, îi poți controla într-o anumită măsură, până într-un punct.

Limba, o entitate vie

Limba este pentru Akhtar saahab o entitate vie, dinamică, ce nu trebuie să stagneze. Se pliază în funcție de mediu, din care-și ia seva. Vocabularul se schimbă și el în funcție de vremuri și se poate constata o micșorare a acestuia față de situația de acum 40 de ani. Cuvintele există și acum, doar că nu se prea folosesc. Limba este de asemenea purtătoare a identității personale, dar și culturale.

Limba, identitate personală și culturală

Atunci când vine vorba despre despre învățarea unei limbi, Akhtar saahab spune răspicat că ești cu atât mai câștigat cu cât știi mai multe limbi. Cunoașterea limbii atrage după sine descoperirea unui nou univers cultural. Este însă împotriva acordării importanței unei limbi străine în detrimentul limbii materne; desigur, în prezent, a nu știi engleza înseamnă sinucidere curată, fără engleză nu poți avea așteptări, însă a uita de limba maternă e cu atât mai grav cu cât acest lucru reprezintă pierderea propriei identități. Schimbarea, a ține pasul cu epoca în care trăim sunt importante, dar nu putem crește copaci fără rădăcini.

Urdu, hindi, hindustani?

Cu privire la originea urdu și hindi, respectiv disputa despre care e prima și care a doua născută, Akhtar saahab rezolvă problema elegant: e amuzant să constat cum e privită urdu în societate – până când limba este înțeleasă e hindi, când devine de neînțeles este urdu. Cert este că urdu nu poate formula propoziții simple fără structuri specifice limbii hindi, iar hindi este incompletă fără termeni din urdu. De asemenea, fenomenul de pronunțare greșită a diverselor cuvinte de către vorbitorii celeilalte limbi nu face altceva decât să adâncească neînțelegerile. Spre exemplu, un vorbitor de urdu va spune parkaash și pardeep în loc de prakaash și pradeep, la fel cum un vorbitor de hindi nu va pune punctul sub literele necesare, nici în scris și nici în pronunție, pentru cuvintele de proveniență arabă sau persană. Astfel i s-a adresat cineva lui Akhtar saahab: ”Zaved saahab, ek jaroori baat karni hai”. Akhtar saahab ne asigură că nu se numește Zaved după regulile nici unei limbi. Nu trebuie pus bindi (punct) sub fiecare j, iar dacă facem abuz de puncte nu înseamnă că știm urdu. În plus, nu scrierea definește o limbă, ci gramatica, mai cu seamă sintaxa sa. Putem avea urdu scrisă în devanagari, gurumukhi sau perso-arab; limba rămâne aceeași, iar regula se poate aplica pentru orice limbă indiană.

În căutarea limbii pure

”Ce părere aveți despre puritatea limbii?” Vedeți dvs., ne spune Akhtar saahab, goana asta nebună după puritatea limbii este periculoasă. Se ajunge la un limbaj pe care eu nu-l recunosc și nici nu-l accept ca fiind al meu, al nostru. Imaginați-vă că o limbă e precum o ceapă. E ca și cum ai căuta ceapa desfăcând-o strat după strat; pe când să găsești ceapa (limba pură), ea a dispărut undeva. Dar ceapa E acele straturi. Depinde foarte mult cum privim o limbă, eu aș spune că există două tipuri: una pentru administrație, a guvernării – pe care conducătorii noștri nu vor s-o înțelegem – respectiv limba poporului, menită pentru comunicare. Diferențele apar pornind din acest punct. Ce se întâmplă în ziua de azi e următorul fenomen: clasele sociale mai înalte își doresc copii învățați, astfel că-i trimit la școli înalte cu predare în limba engleză. Limba maternă trece într-un con de umbră și se refugiază, pentru a supraviețui, în casele celor care nu-și permit o educație aleasă. Fiind precum un cameleon, limba împrumută însușirile mediului în care există. Deci, dacă vrem o limbă elevată, trebuie să o ridicăm din mizerie; nu e cazul să tragem din nas că nu ne place o expresie sau alta când noi suntem cei care am forțat limba să se refugieze în locul în care aceste expresii sunt la ordinea zilei. Or dacă nu putem s-o ridicăm, să nu ne mirăm de urâțenia ei. Mai e și mass-media, care are nevoie să se facă înțeleasă; cum nu toți rezonează la auzul englezei, trebuie să se întoarcă la origini, în căutarea limbii de demult; și atunci dau peste ceva necizelat, ce va fi mai apoi folosit la televizor, de unde oamenii vor trage concluzia că acesta este limbajul potrivit – ”dacă așa vorbesc politicienii, antreprenorii, eu de ce n-aș face-o?” – este mare nevoie de o curățare, o epurare la nivelul exprimării și folosirii limbajului în public.

Uși deschise

”Cum rămâne, Javed saahab, cu împrumuturile?” Sunt necesare, esențiale chiar. Vedeți dvs., ușile trebuie menținute deschise în privința limbii. Odată închise, atrag după sine moartea limbii. O limbă care nu ține pasul cu vremurile este bolnavă. Însă trebuie evitată căderea în extrema vulgarițății. Simplitatea nu este sinonimă cu inferioritatea – poți exprima lucruri de o calitate deosebită în cuvinte simple, dar poți fi vulgar, ieftin, chiar folosind termeni elevați. Revenind la împrumuturi, iată câte cuvinte de diverse origini regăsim în câteva propoziții: ”Ek makaan ke ek kamre mein ek gora-chitta aadmi aur ek nanha-munna bachcha nashta karne ke liye baithe. Baawarchi nashta laayaa…” (clip-ul din 2015, aprox. min. 7:00) Acum, să ridice mâna persoanele care au cuvintele necunoscute. Nimeni? În regulă… Makaan este de origine arabă, kamra italiană, chitta punjabi, nanha gujarati, bachcha persană ș.a.m.d. Împumutăm totuși după propriile reguli: aasmaan e cuvânt persan, dar forma de plural este autohtonă. Un alt proces ce se petrece se referă la semantică, la sensul cuvintelor; spre exemplu, dariyaa în Maharashtra poartă sensul original de ocean; noi, în nord, unde nu nu avem întindere mare de apă, l-am asociat cu râul. Important la acest subiect este să reținem că evoluția este necesară și inevitabilă pentru supraviețuire, însă decăderea și prăbușirea calității trebuie evitate.

Importanța metodelor de predare

”Cum facem să-i convingem pe tineri de frumusețea limbii? Cum îi facem să prefere calitatea?” Eu am încercat să-i învăț pe copiii mei urdu de mici. Am eșuat. Le-am adus și meditator, fără succes. M-am simțit vinovat că-i chinuiam pentru o ambiție personală. Săracii copii sunt în picioare de dimineață, cărând un ghiozdan mai greu decât ei, stau la școală până pe la 3-4 după-amiază, apoi vin și-și fac temele până târziu. Nu poți ține un copil treaz până pe la 11 seara când are școală a doua zi. Astfel că nu le mai rămânea timp de joacă, de relaxare. Am renunțat la meditații. Îmi aduc aminte ce cărți fantastice pentru copii se găsesc în engleză, colorate, cu felurite desene. În limbile indiene sunt aceleași cărți voluminoase, fade, plictisitoare, text mult, fără imagini… ce să-i atragă la ele? Mai e și problema modului de predare, dacă aplici aceleași metode de acum zeci de ani, clasice, bazate pe repetare, fără a trezi interesul copilului, e o muncă zadarnică. Trebuie găsite noi metode de a face transferul de cunoștințe interesant și antrenant.

 

Sper că v-a plăcut materialul. Aștept părerile voastre, iar dacă v-ar plăcea să mai citiți și altă dată astfel de lucruri, lăsați un comentariu. Înainte de a încheia, permiteți-mi să urez Indiei un viitor strălucit, cu multă dragoste – fără dragoste, lumea se oprește din existența sa. Jai Hind!

Film sau serial? – aceasta este întrebarea


AVERTISMENT: acest articol conține părerile pur subiective ale autorului; dacă vă știți sensibili sau vă jigniți ușor, vă rog să nu continuați lecturarea materialului spre binele integrității dvs. psihice și emoționale!

De ceva vreme încoace, observ cu stupoare că unii fani ai Indiei au mari probleme de exprimare. Aici nu ar fi nimic nou. Din ce în ce mai multă lume nu este în stare să susțină o conversație fără să își înjure interlocutorul după primele 2 minute de interacțiune. Conversația sau dialogul înseamnă comunicare, schimb de informații și păreri, nu o luptă în cuvinte sau, în lipsa unor arme mai bune, vânătoarea greșelilor de gramatică. Revenind la problemele de exprimare, este vorba de o confuzie pe care eu nu o mai pot tolera. Este atât de crasă încât stau să mă gândesc ce o fi în mintea creață a persoanei care echivalează filmul cu filmul SERIAL. Da, stimați cititori, pentru mulți dintre conaționalii noștri Balika Vadhu este un ”film foarte frumos” (am o problemă și cu frumosul ăsta, dar cel mai tare mă zgârie filmul).

Pentru a-i lămuri, zic să recurgem la un prieten de nădejde, ignorat aproape cu desăvârșire în zilele noastre, Dicționarul Explicativ al Limbii Române (varianta online, pă sistem, cum s-ar zice, viață dă bosss).

Începem cu definiția pentru film:

  • FILM s.n. 1. Peliculă subțire, flexibilă și transparentă, de celuloid, acoperită cu un strat de material fotosensibil, folosită în fotografie, radiografie etc. ♦ Bandă folosită pentru înregistrarea și reproducerea pe ecran a imaginilor; peliculă. 2. Arta cinematografică. ♦ (Fig.) Succesiune de imagini. 3. Strat de fluid întins pe suprafața unui corp solid sau lichid. // (În forma filmo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) peliculă fotografică”. [Pl. -me, -muri. / < fr., engl. film].
    Sursa: DN (1986) 

Să vedem definiția și pentru cinematografie:

  • CINEMATOGRAFÍE, cinematografii, s. f. Tehnica și arta înregistrării fotografice a unor scene, a unor peisaje etc. pe un film special și a reproducerii lor prin proiectare luminoasă pe un ecran, astfel încât să dea iluzia unui spectacol viu; industrie producătoare de filme; cinematograf. – Din fr. cinématographie.
    Sursa: DEX ’09 (2009)

Acum am să las dicționarul să facă lumină în privința termenului ”film serial”:

  • SERIÁL, -Ă, seriali, -e, (1seriale, s. n., (2) adj. 1. S. n. Roman1 sau film care apare pe fragmente prezentate succesiv. 2. Adj. (Cu caracter) de serie, în serie. ◊ Muzică serială = serialism. [Pr.: -ri-al. – Pl. și: (n.) serialuri] – Din engl. serial.
    Sursa: DEX ’09 (2009)

Motivul pentru care insist a se folosi termenul ”film” numai pentru scurt și lungmetraje este pentru că se referă la un produs unic, limitat în timp. Filmul nu mai este sinonim cu varianta serializată, lansată în etape, mai apropiate sau îndelungate în timp. Este așadar necesar ca pentru varianta serializată să utilizăm cuvântul ”serial”. Limba română nu beneficiază de prea multe alternative în acest sens, din păcate. De unde știu că mulți nu fac diferența? Am interacționat cu diverși cetățeni… și am avut șocul vieții să aflu că nu deosebesc cuvintele.

Astfel, pentru cei care se jignesc foarte ușor din te miri ce lucru mărunt, dacă sunteți contraziși, să știți că nu e capăt de lume. Nu dorește nimeni să vă saboteze, să vă distrugă imaginea publică impecabilă, să vă sape pe la spate sau să demonstreze cât de puțin citiți sunteți. Acum, fiecare cum poate, citește mai mult sau mai puțin. În funcție de interese, citim lucruri de calitate bună sau îndoielnică. Ideea este să acceptăm că greșim cu toții, dar să avem bunul simț să recunoaștem când greșim. Iar atunci când nu suntem convinși de bunele intenții ale cuiva (evident, în situații cu probleme lingvistice/de exprimare), putem apela la acest bun prieten, denumit generic dicționar. Iar dacă ipocrizia e mare, să nu vă mirați dacă o luați peste nas.

Închei prin a sublinia că Balika Vadhu este un serial reușit sau un film SERIAL cu un subiect actual și interesant.

PS: Dacă industria cinematografică de lungmetraje se numește Bollywood, cea care produce filme serializate (seriale) e denumită ghiduș Tellywood. Toate definițiile au fost preluate de AICI.

Bollywood-ul, însetat după recunoașterea Hollywood-ului?


PRECIZARE: acest articol conține părerile personale ale autorului; acestea nu trebuie interpretate ca fiind literă de lege, ci tocmai ca niște păreri. Interviurile prezentate nu au fost traduse integral; pentru a la citi, puteți accesa sursele care vor fi specificate pe parcusrul materialului.

Povesteam cu o prietenă despre cinematografia indiană de limbă hindi și din discuții a răsărit o întrebare pertinentă: sunt oare indienii însetați după recunoaștere la Hollywood? Au urmat și altele: ocupă Hollywood-ul un loc important în peisajul cinematografic indian și aspiră oare India să atingă nivelul industriei de pe celălalt continent?

Pentru a putea răspunde la prima întrebare, trebuie să ne întoarcem în timp: cu câteva decenii în urmă, India era pomenită în știrile internaționale doar ca statul suprapopulat, chinuit de sărăcie și analfabetism. Pe nimeni nu interesa cultura, bogăția spirituală, cu atât mai puțin filmele unei națiuni văzute ca afundându-se în mizerie pe zi ce trece mai mult. Până într-o zi, când, pe cât de subit, pe atât de puternic, industria indiană de film în limba hindi a pătruns pe pământ american, britanic, apoi german, rus, chinez, japonez etc. nu am studiat fenomenul în detaliu, însă aș estima aplombul undeva la începutul anilor ’90.

Lumea avea astfel să descopere un univers cu totul nou, colorat, în care se cântă și dansează, se plânge mult, plin de obiceiuri cu totul deosebite de cele autohtone și o limbă ce se deosebește de cele de mare circulație internațională, dar cu toate acestea fascinant.

Ajungem și la posibilul răspuns la prima întrebare: indienii tânjeau după recunoștere internațională fiindcă la momentul respectiv, Hollywood era cea mai puternică industrie pe plan mondial – lucru valabil și azi. Indienii simt că printr-o largă popularizare, nu doar că vor căpăta admirație și fani, ci se vor putea dezvolta și la nivel tehnic, având acces la noi tehnologii și metode specifice utile în crearea produsului final – unele inaccesibile acasă.

Sunt convinsă că o bună bucată din succesul filmelor indiene peste hotare se datorează diasporei – extrem de mulți indieni în Canada și State, lucru valabil și pentru Marea Britanie – mai ales la începuturi. Astfel, cei plecați puteau rămâne în contact cu ceea ce le era familiar, deși se găseau într-un mediu străin și de multe ori ostil.

Este Hollywood-ul important în peisajul cinematografic indian? Fără îndoială, indienii admiră gigantul american din multiple motive: tehnologia, modernismul, diversitatea subiectelor și actorilor (aici mă refer la naționalități de tot felul), libertățile creative pe care și le permit, încasările enorme pe care le pot genera filmele populare. Mai mult sau mai puțin ipocriți, se rezumă și la bani, mai ales după lansare, când entuziasmul creativ scade și intră în funcțiune dorința succesului.

Cum rămâne cu aspirația Indiei de a atinge culmile americane? Este evident faptul că, de cel puțin 10 ani încoace, India copiază Vestul până la penibil și vilgar. Din ce în ce mai puțin sentiment, din ce în ce mai multă acțiune care aduce cu sine și o incoerență în scenariu (greșeli de tot soiul, plus lipsă de documentare) pentru a mulțumi un public cât mai numeros. și în toată această goană de a deveni faimoși internațional, se pierde sufletul – acel suflet care pe mine m-a atras din prima clipă și care acum e pe cale de dispariție. Indienii insistă cu o indârjire stupidă să fie încoronați regi ai acțiunii și suspansului, să fie pomeniți în programele străine de știri și să apară în cât mai multe reviste de pe tot globul, să doboare cât mai multe recorduri de toate felurile – pe scurt, să demonstreze că pot! Toate acestea în detrimentul singurului atribut ce le-a asigurat unicitatea pe această planetă – emoția. Sunt convinși că trebuie să fie stridenți, totul la superlativ pentru ca lumea să-i bage în seamă. E drept, o parte apreciază doar substanța fără esență, însă eu sunt de principiul că mai mulți – sau cel puțin din ce în ce mai mulți – sunt cei care caută esența, dincolo de ambalajul multicolor și interesant. Se pune prea puțin accent pe poveste, coerență, coeziune, punerea în valoare a actorului. Adesea, se preferă o distribuție generoasă, unde calitățile actorilor se pierd în mulțimea personajelor. Poate acesta e unul din motivele pentru care tinerii indieni preferă Hollywood-ul, unde cele mai multe proiecte sunt mai curate ca gen – dacă e acțiune, e până la capăt; dacă e dragoste, e siropos până la final; dacă e cu extratereștri, știi că asta vei vedea pe parcursul întregului film.

Nu cred că e vorba atât de nivel, cât despre recunoaștere internațională, creștere profesională, depășirea provocărilor și adaptare la alte sisteme de lucru – a-ți demostra că poți și a-ți depăși limitele.

Numeroși actori indieni au câștigat respectul și admirația publicului internațional pentru prestațiile lor din filme, dar și seriale americane. Nume sunt multe, enumăr doar câteva: Irrfan Khan, Priyanka Chopra, Anupam Kher, Aishwarya Rai Bachchan, Amitabh Bachchan, Anil Kapoor, Amrish Puri, Om Puri, Kabir Bedi, Tabu etc.

Priyanka mi-a câștigat admirația și respectul etern pentru munca prestată în serialul Quantico.Să vedem cum a fost să lucreze atât de departe de casă într-un mediu total diferit: “Sper că va deschide ușile potrivite. Cred cu tărie că avem talent cu duiumul în India, care acoperă actori, regizori, tehnicieni și alții asemenea, și există o fereastră imensă de oportunitate de explorat pentru ei în afara Indiei. Am fost extrem de emoționată. În primul rând, încercam ceva nou, încercam să duc la îndeplinire totul într-o cu totul altă geografie, într-o altă limbă decât este obișnuit publicul că mă caracterizează.” Vedeta a adăugat, “Există o mare diversitate a personajelor în Quantico, dar nu e o reprezentare clișeu. Este mai mult o oglindă a societății americane – un amestec multicultural de persoane din toată lumea, conectați la etnicitatea lor într-un fel sau altul, dar care se consideră în primul rând cetățeni ai Statelor Unite ale Americii.” (sursa)

Priyanka în serialul american Quatico

Priyanka în serialul american Quatico

În interviul acordat pentru revista New You, Priyanka a dat detalii în privința anilor în care a fost batjocorită de colegi și în care încredrea în sine a avut de suferit: “Era un grup de fte răutăcioase. Când ai 14-15 ani, e mare lucru să te strige «maro» sau să ți se spună «du-te înapoi în țara ta»” – Priyanka locuise câțiva ani în America în adolescență, unde a frecventat și școala – “simțeam că nu pot face față și credeam că trebuie să mă întorc acasă.” A devenit timidă și stresată. S-a întors în India, nu lăsându-se pradă nesiguranțelor, ci hotărâtă să învețe să se iubească pe sine. Ea mai subliniază și că speră ca povestea ei să încurajeze fetele și femeile să devină independente și să pună pasiune în ceea ce le definește ca persoane. Crede că toți au dreptul să se simtă importanți. De asemenea, spune că părerea noastră despre sine e sngura care contează, așa că trebuie să fie una bună și că nu mai trăim în epoca în care femeile trebuie protejate sau validate de alții – ne suntem de ajuns! (sursa)

Cu tot succesul înregistrat de Chopra peste hotare, atitidinea unor conaționali, din păcate mulți, nu vine decât să întărească regula că indienii vor schimbare, dar numai în teorie (dacă li se servește, fie o resping fără să-i acorde o șansă, fie nu sunt suficient de deschiși pentru a aprecia un produs reușit și atunci dau drumul jocului acuzelor din cauza propriilor lipsuri) – merită citit materialul.

Adoptând obiceiuri occidentale într-un număr în creștere, publicul indian mai are mult de lucrat la mentalitate și educație. Însă vocile care preferă cinematografia de calitate sunt din ce în ce mai numeroase, astfel încât lor le rămâne dificila misiune și responsabilitate de a forța părțile implicate în procesul artistic să ridice nivelul fără a face rabat de la calitate și a sacrifica povestea în favoarea efectelor speciale.

Amitabh Bachchan, cunoscător al muncii peste hotare, afirma într-un interviu, “Nu cred că trebuie să ne lăsăm influențați de moda unei industrii străine nouă. Suntem industria indiană de film și avem propria identitate. În timp ce apreciem creativitatea și statutul Hollywood-ului în cinematografia mondială, nu cred că suntem mai prejos.” (sursa)

Amitabh Bachchan în The Great Gatsby

Amitabh Bachchan în The Great Gatsby

Interesantă este și experiența lui Kabir Bedi, pe care o redau mai jos. Întrebat despre provocările întâmpinate în perioada de adaptare la Hollywood și dacă s-a lovit de prejudecăți având în vedere originea sa, iată ce a avut de spus:  “Am mers la Hollywood fiindcă – sunt convins că fiecare actor care joacă în cinematografia comercială vede Hollywood-ul ca pe sfântul Graal – la acea vreme avea piață internațională. E valabil și astăzi. Așa că voiam să accept provocarea. Acceptasem și alte provocări și am avut reușite, așa că m-am gândit să îndrăznesc, să văd ce se întâmplă.  S-a dovedit a fi mult mai dificil decât mi-am imaginat. E mult mai greu din două motive: ei nu scriu roluri pentru actorii Asiei de sud, fiind cel mai mare dezavantaj. Dacă nu scriu roluri pentru tine, pentru ce Dumnezeu te duci la audiții? Unde te-ar putea trimite agentul? Nu, ăla e hispanic, celălalt e negru; ăsta e alb, ălalalt latin. Ajungi într-un impas deoarece nimic nu ți se potrivește.  Până și pentru rolurile pentru care m-am prezentat la procesul de selecție mi s-a părut o experiență umilitoare. Avusesem mare succes la Bollywood. Devenisem o vedetă în Europa la acea vreme și aici dădeam audiții cot la cot cu aspiranții, încercând să dovedesc ce pot.

Dar a trebuit să mă adaptez, după cum spunea Darwin, “nu cea mai puternică specie supraviețuiește, nici cea mai inteligentă, ci cea care este capabilă să se adapteze.” A trebuit să mă adaptez schimbării, astfel că am făcut o mulțime de lucruri la Hollywood: ‘The Bold and the Beautiful’, ‘Dynasty’, ‘Highlander’, ‘Magnum P.I.’, ‘Ops Center’, ‘Red Eagle’ și multe altele. La un moment dat, am hotărât să mă mut înapoi în Anglia, de acolo am revenit în Italia. Apoi, m-am întors în Bombay, unde am continuat cu Bollywood. Pe lângă asta, am o mulțime de alte lucruri de făcut, mă pregătesc să produc și să scriu serios despre subiecte care mă interesează și sunt invitat la numeroase evenimente. E un mediu foarte activ în India. În acest punct al vieții, e foarte important pentru mine să fiu activ și să dau mai departe din cunoștințele mele celorlalți.

Anii mei la Hollywood au fost cu siguranță o mare provocare și sunt probabil singurul actor care a venit de la Bollywood care și-a clădit o carieră peste ocean. Au fost actori care au făcut roluri mici la Hollywood cât timp activau la Bollywood. Însă a face carieră la Hollywood în acea perioadă nu era puțin lucru și sunt mândru că am fost unul din deschizătorii de drumuri pentru actori din sudul Asiei, arătându-le că se poate. Azi, sunt o grămadă de actori tineri minunați care reușesc la Hollywood și mă bucur dacă periplul meu i-a inspirat în vreun fel sau i-a încurajat că se poate.” (sursa)

Kabir Bedi în Sandokan

Kabir Bedi în Sandokan

Pe lângă tumultul prin care trece India în perioada aceasta de tranziție, este încurajator să vedem vedte cu sânge indian la Hollywood. Pe lângă că fac o treabă excelentă, repun India pe hartă ca o țară care are un sac de talent fără fund. Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că ați rezistat să citiți până la final, lucru pentru care vă felicit și vă mulțumesc. Profit de ocazie să vă urez “nae saal ki hardik shubhkaamnaaen”!

Previous Older Entries