Filmul săptămânii: FIRE (1996)


valabil pentru săptămâna 90: 17-23 august 2015

fireposter1996

Zilele trecute văzusem un link de la Filmfare (revista) care făcuse un top cu filme hindi ieșite din comun, ce tratează subiecte neconvenționale într-o societate conservatoare cu veleități de modernism. Am reușit să găsesc filmul și este într-adevăr unic, nu ai cu ce să-l compari, dar asta e tipic Deepa Mehta. Unde mai pui că e în engleză și că este primul din seria unei trilogii.

Nandita Das și Shabana Azmi duc acest film, fără îndoială. Subiectele aduse în prim plan implică relațiile interumane, dar mai ales pun față în față două sfere care se bat cap în cap: ideea de datorie și ideea de libertate de alegere. Ipocrizia ce caracterizează societatea indiană e la ea acasă. Nu contează că trăiești precum un cadavru viu în propria casă atât timp cât menții aparențele unei familii fericite, al cuplului perfect. În poveste, apare recurent ideea ”ispita, dorințele sunt cei mai periculoși dușmani”, astfel că se insistă pe înfrânarea lor, până la eliminarea lor cu desăvârșire pentru a te apropria de divinitate. Dar oare cu ce preț?

Rolul femeii este unul mininal, în conul de umbră al gospodăriei. Fie mașină de făcut copii, fie personajul supus soțului întru totul. Cum rămâne însă cu dorințele femeii? Ce drepturi are ea până la urmă sau are doar obligații?

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este simbolistica pe care a introdus-o Mehta prin elementul focului, purificator. Prin Imaginea Sitei, supusă testului focului de către Ram (agni pariksha) este reiterată în final. Citisem multe comentarii cu privire la final și am fost uimită să văd că o grămadă de oameni văd tragedie, când de fapt mesajul este unul de speranță.

Îl recomand mai ales celor cărora nu le plac filmele indiene clasice, cu dans, muzică și multe elemente fără noimă.

Filmul săptămânii: MANJHI – THE MOUNTAIN MAN (2015)


valabil pentru săptămâna 89: 10-16 august 2015

Manjhi-New-Poster

Această recenzie constituie o premieră pentru mine. Am să-mi dau cu părerea desore un film nelansat oficial încă (lansarea are loc pe 21 august 2015). Îmi propusesem să vă recomand altceva dat fiind faptul că săptămâna aceasta, mai exact pe 15 august, India își va reitera independența. Însă, stelele s-au aliniat în așa fel încât m-au atras către această peliculă pe nesimțite; nu eu am ales filmul, ci el pe mine.

Mă gândeam cum aș putea să vă explic legătura dintre independență și recomandare, dar cu mâna pe inimă că filmul are mai multe în comun cu libertatea decât toată logistica unui stat bine pregătit. Personajul principal face cât zece armate laolaltă, cât despre independență, luptă să și-o câștige pe toate planurile: sentimental, financiar, religios, politic și mai ales fizic. Cu atât e mai deosebit cu cât acest om a trăit pe acest pământ, filmul bazându-se pe întâmplări reale (mai mult sau mai puțin romanțate). Până să intrăm în detalii, vreau să laud regia și cinematografia. Câte poate stârni acest film, aparent simplist, poate chiar stupid, în persoana care-l va privi cu ochii sufletului este cu adevărat remarcabil. După acest rol, pentru mine, Nawazuddin Siddiqui este și va rămâne Manjhi fiindcă s-a născut pentru a-l interpreta. Ceea ce am apreciat sunt unghiurile diferite ale regizorului care mie, ca privitor, îmi dau un plus de profunzime, ceea ce demonstrează prospețimea ochiului său. Jocul de lumini și umbre este spectaculos, lucru redat excelent prin lupta lui Manjhi cu natura. Lingvistic, este un adevărat deliciu, în film vorbindu-se aproape integral în Bihari, o hindi mult pocită față de standard, dar nu mai puțin valoroasă.

Nici nu știu ce să subliniez întâi, atât de multe fațete ale societății surprinde povestea. De la lupta pentru libertate de a-ți alege partenerul de viață, a trăi cu demnitate și a-ți asigura un trai decent, a beneficia de drepturi egale și a nu fi discriminat pe baza castei într-o țară independentă cu pretenții democratice, la a nu fi trădat de autorități, a nu-ți pierde încrederea în semeni și divinitate, a ți se recunoaște meritele extraordinare.

Să le luăm pe rând: după castă, Manjhi își începuse viața cu stângul, fără șanse de îmbunătățire. Însă când a venit vremea tinereții, nu s-a lăsat cu una cu două: s-a opus unei existențe de compromis și-a ieșit învingător, luând-o de soață pe femeia pe care o iubea nespus. Traiul lui Manjhi este reprezentativ pentru toți muncitorii care depind de stăpâni: muncă asiduă, greutăți financiare eterne, sclavie, nedreptate, exploatare. Din păcate, la peste jumătate de secol de la independență, nu s-au schimbat multe.

Visul de a vedea castele dizolvate a rămas astfel, un vis, deși încă dinainte de a-ți întemeia o familie, Manjhi sărbătorise alături de consăteni decizia guvernului de a avea egalitate. Cum era de așteptat, deținătorii frâielor puterii nici nu voiau să audă de așa ceva. Cum să predea armele puterii și din zei să fie reduși la indivizi oarecare? Așa că speranța de a avea o societate în care toți cetățenii sunt egali s-a prăbușit înainte să apuce cineva să așeze prima cărămidă pe fundație. Greutățile care-i apasă pe cei oprimați și neajutorați clocotesc la suprafață sub forma unui strigăt disperat, îndurerat și deznădăjduit: ”Te dai mare Dumnezeu? Asta e lumea Ta? Dacă ne dai viață, de ce ne terorizezi mai apoi? Greșești Tu, tot noi să suportăm consecințele?”

Încrederea în semeni se șubrezise fiindcă Manjhi era conștient de poziția de subordonare în care se afla. Acum îi rezervase și divinitatea o grea și teribilă încercare. Când îți pierzi jumătate din suflet, ai dintre două căi de ales: renunți ori te răzvrătești. Eroul nostru pășește pe cea de-a doua, de aici încolo începând lupta sa cu cel mai mare obstacol fizic, pricinuitor de rele. Manjhi dă dovadă de o îndârjire și o rezistență de neînchipuit. Batjocorit de consăteni, el își va urmări scopul cu o determinare de nestrămutat. Indiferent de condițiile meteorologice, omul nostru poartă bătălie după bătălie ca un falnic Napoleon. Înaintează greu, dar sigur și nimeni și nimic nu-l pot opri.

Singur împotriva naturii, divinității și comunității, Manjhi are o cruce grea de dus, însă o cară neobosit, fără vreun icnet. Are jovialitatea lui Moromete al nostru, iar când e întrebat de un ziarist interesat de povestea sa de ce sparge pietre, el răspunde senin: ”Auzi, de ce sparg pietre… Îmi sap mormântul, de-aia.” Relația lui Manjhi cu natura e una paradoxală, peste puterile de înțelegere a omului obișnuit. De aceea, bărbatul este cunoscut drept nebunul satului, oamenii îl batjocoresc, iar copiii aruncă cu pietre în el. Scenele sunt răscolitoare și subliniază starea jalnică în care a ajuns omul, titulatură ce nu o mai merită. Sunt accentuate ideile: cât de putredă e societatea în interior, ce mentalitate infectă au ființele umane, cât de gol este sufletul omului și ce vid se găsește în mintea și inima sătenilor. Manjhi e un altfel de Iisus, care trece prin același test al celor 40 de zile, ademenit de Satan să se predea, care iese la rându-i victorios, inamicul cedând și binecuvântându-l cu o ploaie răcoritoare ca după multă arșiță. Rivalii sunt de acum prieteni, iar salvarea va veni și ea pentru suficienți semeni ca să conteze.

Bărbatul se înfățișează senin în fața destinului implacabil, dar tot nu se lasă fără război; știe că nu poate da timpul înapoi, că cele întâmplate sunt de neschimbat, dar tot nu acceptă să fie redus la tăcere și decide să ia acel destin în propriile mâini , să-l modeleze cu pricepere și încăpățânare aproape bolnavă până când va sfârși el sau natura va ceda. Când după ani de eforturi apelează la autorități, nu se alege cu altceva decât cu o nouă minciună împachetată în ambalajul corupției și abuzului de putere. Manjhi este deschis ca fiind ”diamantul dintre semințele de chimen”, cu alte cuvinte cel ușor de manipulat.

Scena care redă cel mai bine ipocrizia politicienilor e cea de la întâlnirea populară cu Indira Gandhi. Evenimentul aproape că devine soră cu zicala ”de la bal la spital” când cedează scena (nu mă pot abține să nu zic că nu îi suporta nici pământul pe prefăcuții ăștia). Noroc cu prezența de spirit a oamenilor care au sărit imediat să remedieze problema, printre care și Manjhi. Când în difuzoare urlau cuvintele Indirei și se distingeau clar ”Cu mâna aceasta înlăturăm sărăcia”, nu puteam să-mi scot din minte imaginea muncitorilor vlăguiți pe ai căror umeri se sprijineau toate visele de măreție ale politicienilor. În același timp, era evident că nu vor putea nicicând să se elibereze din jugul minciunii și exploatării, însă Manjhi nu intra sub incidența acestor constrângeri. Când a ieșit din rând, s-au prăbușit și o parte din visele guvernanților, simbolic pentru faptul că politicienii nu trebuie să uite niciodată că fără cetățeni, nu au pe cine conduce.

O altă scenă care ilustrează situația jalnică a autorităților este cea în care eroul nostru este acuzat de furt montan; da, ați citit corect; ”Unde e muntele? L-ai mâncat pe tot? Unde a dispărut?”, îi spune zeflemitor ofițerul de la Ocolul Silvic. Manjhi se confruntă cu neregulile unui sistem împuțit de la cap, dar de data aceasta are surpriza să descopere că sătenii s-au lepădat de haina pasivității.

Filmul m-a răscolit profund și dacă am învățat ceva este că dacă vrei să-ți atingi scopul trebuie să fii enervant de perseverent, atât de perseverent încât într-o zi Domnul să se ridice din tronul său maiestuos și să exclame: ”Bine domnule, ia de aici; mai scutește-mă că m-ai înnebunit!”. Dacă Dumnezeu te-a obosit pe tine, obosește-L și tu pe El deoarece, cum spunea Manjhi, ”nu te bizui pe Domnul; cine știe, s-ar putea ca El să se bizuie pe tine…”

Merită văzut și profit de ocazie să urez Indiei o zi a independenței pe măsura multiculturalității ei!

Filmul săptămânii: DRISHYAM (2015)


valabil pentru săptămâna 88: 3-9 august 2015

Drishyam-2015

 

Am așteptat filmul cu mari speranțe. Aveam pretenții uriașe și nu m-a dezamăgit decât parțial, ceea ce e foarte bine. Distribuția a mărit curiozitatea, dar cel mai mult povestea se anunța una fantastică.

Distribuția a fost cu adevărat excelent aleasă. Lui Ajay i se potrivește de minune personajul, tăcut, dar cu o minte ascuțită. Shriya nu e doar frumoasă, ci se implică și emoțional. Transmite frică, nesiguranță, groaza care se naște din consecințele ce vor apărea în urma faptelor. Copilașii sunt promițători, dar cuvinte de laudă, mai ales pentru cea mică. Tabu și-a adus contribuția, deși nu cred că a fost exploatat potențialul la maximum. Efortul este totuși lăudabil. Filmul decurge lent, dar se potrivește de minune cu personalitatea lui Ajay.

Și acum povestea, că aici e cu multe semne de întrebare cu privire la moralitate, sinceritate, asumarea riscurilor, dar mai ales a consecințelor. Pomeneam de moralitate: a fi moral, imoral sau amoral e una din întrebările care nu mi-au dat pace de pe la jumătatea filmului. Cât de departe merge cineva pentru a-și salva familia? Din moment ce este clar ca lumina zilei că ai făptuit, ești suficient de sincer, mai ales față de tine, să-ți asum consecințele? A fi protejat ori a fi adus în fața legii? A deveni complice, a tăinui sau a răspunde pentru cele comise?

De cele mai multe ori o greșeală poate aduce cu sine o tragedie nu doar pentru o viață, ci pentru toate cele cu care persoana vătămată intră în contact. Oare ne putem imagina furtuna pe care o poate genera un gest, chiar și în legitimă apărare?

Nu pot compătimi personajul principal în acest caz, deși, probabil, filmul tinde către aceasta. Ceea ce s-a întâmplat putea avea o rezolvare cu fapte asumate, chiar dacă asta însemna plata unui preț pentru cele întâmplate. Nu știu cu ce obraz se va înfățișa în fața legiuitorului suprem când va fi să vină vremea cu scuza că nu voia ca viața fiicei sale să fie distrusă. Dar pentru viețile distruse ale celor din jur cine răspunde? Lipsa de compasiune este evidentă în finalul peliculei, la întâlnirea de gradul 3 – fiind singurul care putea face lumină, ”eroul” nostru decide să nu se folosească de acest drept.

Aproape uitasem să menționez ceva ce consider că ridică nespus calitatea filmului: lanțul de evenimente prin care personajul principal țese întregul covor cu care să se poată acoperi atât pe sine, cât mai ales familia. Stimați cetățeni, băiatul ăsta dă clasă tuturor manipulatorilor cât ai zice pește!

Închei prin următoarea întrebare: era doar un semi-analfabet cu multă imaginație și sânge rece sau un geniu ascuns diabolic?

Chiar aș fi curioasă să vă aflu părerea, de partea cui vă situați în încurcata poveste de familie. Zic că merită să-l urmăriți, o să vă dea multe de gândit.

Filmul săptămânii: BAJRANGI BHAIJAAN (2015)


valabil pentru săptămâna 87: 27 iulie-2 august 2015

Bajrangi-Bhaijaan

Am tot amânat să scriu recenzia pentru săptămâna aceasta pentru că nu aveam idei și nu știam ce film să aleg. Ieri m-am hotărât, cu multă reticență în suflet, să urmăresc cel mai recent film al lui Salman Khan (actor care a ajuns să-mi displacă profund din cauza genului de filme în care joacă și îmi venea de multe ori să îi trimit o scrisorică în care să-l fac cu ou și oțet în limba lui și să îi zic să înceteze să-și mai irosească talentul cu porcării). Rugăciunile mi-au fost ascultate!!! După lupte seculare, iată un film excelent, cu un mesaj profund, realist, critic cu societatea superficială, fără exagerări inutile și comedie de bun simț. Felicitări lui Salman pentru alegere și echipei pentru produsul final.

Gata cu laudele, să trecem și la poveste. Cam cum v-ați simți dacă v-ați pierde într-o țară și cultură complet necunoscute, la o vârstă fragedă, fără posibilitatea de a comunica? Cam așa s-a simțit și Shahida, eroina filmului nostru și motivul pentru Bajrangi (porecla personajului interpretat de Salman Khan) întreprinde o călătorie inițiatică ce îi va schimba atât lui viața, cât și relațiile dintre cele două state vecine, India și Pakistan. Mai fac o paranteză să o laud pe cea mică pentru harul pe care l-a primit de la Domnul, pentru sinceritatea ce i se citește pe chip, dar mai ales pentru naturalețe. Cu siguranță va deveni și preferata voastră și veți uita ca în peliculă joacă și nume grele ale industriei indiene de limbă hindi.

Ceea ce apreciez cel mai mult la poveste este că tratează cu seriozitate, dar și nițel umor – fix cât trebuie, nimic dus la extrem – problemele cu care se confruntă societatea contemporană: superficialitatea oamenilor, mai ales celor din instituții guvernamentale; obsesia de a face din țânțar armăsar fără a investiga în prealabil o situație; lipsa de toleranță sau fobia neîntemeiată; închistarea societăților excesiv de ortodoxe; bâjbâiala autorităților în rezolvarea cu succes a unor probleme minore; incompetența și inepțiile la nivel înalt; birocrația defectuoasă și deseori inutilă; ignoranța și lipsa de educație care pot da naștere războaielor etc. Ar fi extrem de multe de comentat pe fiecare din aceste idei enumerate, însă asta ar însemna să vă dezvălui întreaga acțiune prin exemple din film. Ar fi mare păcat să vă fur plăcerea de a descoperi detaliile și de a pricepe mesajele directe sau indirecte.

Se pune accent și pe părțile bune, pe speranța în umanitate, dar și omenie, care din punctul de vedere al echipei nu s-a pierdut. Importanța rostirii adevărului indiferent de consecințe este subliniat neobosit tocmai pentru că Bhajrangi trăiește după dictonul ”de vei minți, lucrurile se vor înrăutăți în loc să se descurce”, iar aventurile sale dovedesc acest lucru fără vreo urmă de îndoială. Dragostea necondiționată pentru aproape este extrem de frumos creionată, acea iubire pură, nealterată de interese egoiste sau de tertipuri. Din nou, dacă mai era nevoie, dragostea ne scoate la liman, devine lampa ce-l ghidează pe călător către scopul ultim și rămâne mereu pelerina lui protectoare ce-l apără împotriva intemperiilor. Întrajutorarea dezinteresată este ca o briză de aer proaspăt de care eu, în calitate de spectator, am mereu nevoie. Îmi reconfirmă speranța că mai există oameni adevărați, care mai presus de foloase materiale pun nevoia de ajutor a seamănului.

Filmul este și o aspră critică la adresa relațiilor tensionate dintre India și Pakistan și nu face altceva decât să confirme că toate relele își au rădăcina în politică și că oamenii obișnuiți sunt la fel de deschiși și iubitori în ambele state, pentru ei cultura și credințe fiind criterii irelevante.

E extrem de amuzant și simpatic să vedem transformarea interioară a lui Bajrangi, care dă nas în nas cu o altă lume decât cea pe care o cunoaște și-l doare. Reacțiile sale la noua credință cu care intră în contact se reliefează prin frici puerile, în ciuda faptului că este un bărbat în toată firea. Factorul mediator, micuța Shahida, ne arată de fapt cât de reduși putem noi, adulții, deveni odată cu pierderea inocenței și acel dar cu totul special (pe care prea puțini reușim să-l păstrăm în viața adultă) de a simți OMUL din spatele preceptelor sociale sau ale categorisirii membrilor comunității din care face sau nu parte. Pentru ea, totul este simplu și se rezumă la a iubi sau nu, a te apropia sau nu, a-l simți pe OM sau nu. E ca și când ar avea un scanner implantat undeva în suflet, iar când acest aparat infailibil dă lumina verde, încrederea nu mai poate și pusă la îndoială, nici legătura ruptă.

Un alt lucru important de subliniat este îndemnul către populație de a lua atitudine, de a înlocui pasivitatea cu acțiunea. Numai prin implicare se poate forța mâna autorităților și se pot obține rezultate împotriva corupției și ilegalităților sau disfuncționalităților. Atât timp cât mărul arată bine pe interior, dar exteriorul este putred, nu se va îmbunătăți nimic. Trebuie eliminată murdăria din minte și suflet, făcută o curățenie ca la carte întâi în interiorul nostru pentru ca mai apoi să se treacă la următorul pas, curățenia la scară largă.

Lăsați ura deoparte, judecați cu sufletul, căci el e mereu pur și citiți, documentați-vă înainte să porniți un război neîntemeiat. Dragostea și binele valorează mult mai mult mai ales atunci când aduc pacea atât de scumpă în ziua de azi.

Nu trebuie să ratați filmul acesta. Sigur vă veți regăsi și vă va ajunge la suflet! Mă hazardez, dar am să spun că până acum pare să fie unul din cele mai bune filme ale lui Salman (poate nu cel mai bun…) Vizionare plăcută!

 

Filmul săptămânii: LUCK BY CHANCE (2009)


valabil pentru săptămâna 86: 20-26 iulie 2015

luck-by-chanceposter

Deși îi mai văzusem pe sărite, acum că tot a fost la televizor mi-am propus să-l urmăresc pe tot. Concluzia la care am ajuns e că nu vi l-aș recomanda ca un film bun, pe mine m-a plictisit de moarte. Cu toată monotonia absolut infernală, povestea e una realistă, în care mulți se pot regăsi.

Două lucruri m-au marcat în timpul vizionării: superficialitatea umană și ușurința cu care omul își schimbă prioritățile în funcție de interes. Superficialitatea mi s-a părut cea mai pregnantă în acele scene în care se făcea triajul pentru rolurile din filme; cu o nonșalanță care-mi îngheață creierul, cei din producție aruncă un ochi la o fotografie și îți decid destinul… Homo homini lupus, exact asta mi-a răsunat în gând. Iar cu privire la priorități, omul e atât de preocupat de sine, de bunăstarea personală, încât uită că nu tot ceea ce i se întâmplă i se datorează talentului, muncii sale. Nu există să faci toate lucrurile pe cont propriu de-a lungul vieții fiindcă o puțină parte din deciziile tale sunt cu adevărat de sine stătătoare, multe depind de alții.

PS: subtitrarea a fost delicioasă!!! (câte tâmpenii am citit pe metru de subtitrare, mai rar)

Vouă cum vi s-a părut?

Previous Older Entries Next Newer Entries