Romanian Journal of Indian Studies și contribuțiile mele

Anul trecut, cam tot în perioada asta, se lansa primul număr al Romanian Journal of Indian Studies (Revista românească de studii indiene) și-am primit cu mare bucurie această veste. Este inițiativa dnei Mihaela Gligor, cercetător ştiinţific III în cadrul Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, Colectivul de Filosofie. Este și director al Cluj Center for Indian Studies (Centrul clujean de studii indiene), sub aripa căreia funcționează și revista, desigur, toate afiliate Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca.

Am avut onoarea să contribui cu două recenzii, câte una în fiecare număr (mă găsiți în cuprins):

1. The End of Imagination – Arundhati Roy, (numărul 1 întreg)
2. Culture – 50 Insights from Mythology – Devdutt Pattanaik, (numărul 2 întreg)

Centrul organizează și numeroase evenimente, așa că vă recomand să urmăriți pagina de FB.

PS: dacă sunteți fani India și scrieți materiale serioase, le puteți trimite la revistă în ideea publicării; detalii găsiți la finalul numărului de anul acesta.

Felicitări pentru inițiativă, efort și răbdare. Mulțumiri și Presei Universitare Clujene pentru sprijin. O mare bucurie să pot lua parte la această manifestare culturală.

Advertisement

Namaste India 2016: o seară de 3 iunie petrecută în contemplare vie

Am avut deosebita bucurie și onoare de a-i vedea pe o scenă din România pe unii din cei mai apreciați artiști din domeniul muzicii clasice indiene din nordul țării și respectiv al dansului clasic indian kathak. Astfel, ne-au încântat pandit Udai Mazumdar la tabla, shri Bhaskar Das la flaut (bansuri), shri Rupesh Pathak vocal și desigur shrimati Namrta Rai – kathak.

Spectacolul s-a compus din două părți: întâi o compoziție mai lungă, în care se regăsesc toate părțile componente dintr-un asemenea recital, apoi niște piese mai scurte, mai ușoare de digerat pentru un public mai puțin experimentat. După pauză am trecut la dans. Executat excepțional, cu o expresivitate care te însoțește și după încheierea spectacolului, am cunoscut femeia în diversele etape ale vieții, având mai târziu parte și de tenta sufi pe care eu o îndrăgesc atât (pe versurile lui Baba Bulleh Shah și Baba Shah Hussain). Sesiunea de întrebări și răspunsuri dintre tabla și clopoțeii de picior a fost savuroasă.

M-am simțit în India. Mă așteptam, pe unde întorceam capul, să văd doar indieni. M-am trezit când am ieșit direct pe bulevard și am așteptat RATB-ul până am făcut rădăcini…

Cel mai tare m-au impresionat, exceptând măiestria și talentul artiștilor:

• comunicarea non-verbală dintre aceștia, își spuneam atât de multe din priviri, din gesturi și expresii faciale aproape imperceptibile încât eram sigură că ei au cheia înfăptuirii unei comunicări la care noi, oamenii de rând, doar visăm…
• respectul reciproc care reieșea din fiecare gest, fiecare privire, fiecare laudă (”kya baat hai!”) pe care o rosteau pentru a se încuraja și a-și arăta unul altuia că totul decurge corect; lucruri atât de familiare pentru mine au căpătat o nouă dimensiune fiindcă le-am cunoscut pe viu, am simțit cu adevărat, fără opreliște vibrația pe care artiștii doreau să ne-o transmită, acea energie molipsitoare, acea bucurie pură de a-și practica meseria cu sinceritate și devotament
• pasiunea care se simțea în fiece suflu al dlui Das, în fiece bătaie a dlui Mazumdar și în fiece notă a dlui Pathak, apoi desigur în fiece mudră a dnei Rai… cam la acel nivel de implicare, de abandon al sinelui tânjesc să ajung și eu (ce e drept, în alt domeniu)
• emoția cu care au evoluat pe scenă discipolii dlui Mazumdar; pentru un artist indian nu există onoare mai mare decât să-și expună arta în prezența maestrului (guru) său; iar atunci când asta se întâmplă chiar sub bagheta și atenta supraveghere a acestuia, trăirile se amplifică înmiit…

De departe, pentru mine, vedeta a fost flautul, care a prins viață în mâinile dlui Das. Deosebit! Câtă gingășie, delicatețe, dulceață într-un instrument aparent umil și simplu. Dar iată, în posesia persoanei potrivite, devine magic, povestește vrute și nevrute, despre vremuri trecute sau prezente, despre fenomene ale naturii și despre existență, în toate formele sale…

O asemenea experiență trebuie trăită, nu se poate reda prin cuvinte, oricât de bun scriitor să fii, iar eu sunt departe de a fi expert în domeniu… Atmosfera a fost extrem de plăcută, cu oameni frumoși, care au simțit (sper) la unison parfumul Indiei de nord. M-am întâlnit de această dată cu multe cunoștințe, prieteni, români și indieni. Am depănat amintiri și am cunoscut oameni noi.

Felicitări pe această cale echipei Namaste India pentru reușită, dar și ambasadei Indiei la București pentru implicare, în special cuvintelor deosebite ale dlui Partha Rey cu privire la poporul român și cei parte din familia Namaste India. Locația a fost una de vis: Teatrul Elisabeta, vis-a-vis de Grădina Cișmigiu.

Udai Mazumdar

Rupesh Pathak

Bhaskar Das

Namrta Rai/copyright Inni Singh (imaginea nu e din cadrul spectacolului din România)

Pentru detalii cu privire la carierele lor, accesați pagina dedicată lor de pe Namaste India.

PS: am reușit să le mulțumesc celor trei discipoli pentru prezență, le-am transmis mulțumirile tuturor și mi-am exprimat speranța că-i vom revedea și la anul. Extrem de modești, foarte deschiși, au fost plăcut surprinși că vorbesc hindi. Nu o dată au menționat în timpul spectacolului că sunt tare fericiți că publicul român a venit să guste muzică și dans clasic indian. Cred că am fost un spectator incomod pentru cei care au stat prin preajma mea fiindcă eu mă manifest… contemplez, dar într-un mod activ, nicidecum pasiv… buna mea amică Oli are și o glumă internă pe tema asta… (vorba aia, aventuri urbane…)

Aștept cu interes și părerile voastre!

Ieri, Piața Constituției a petrecut indienește!

După cum probabil știți, ieri, 31.05.2014, în Piața Constituției a avut loc un regal de muzică electronică și mixaj de către cei mai buni DJ-ei ai momentului în cadrul evenimentului intitulat HOLI Music Color Festival. Partenerii evenimentului au fost PRO FM și MTV România, printre alții. La oră fixă, se arunca pudră colorată astfel încât un nor de prafuri multicolore să învăluie totul. Zis și făcut.

Am ajuns și eu acolo prin amabilitatea Andreei și prietenei ei, cărora le mulțumesc în mod special. Atmosfera a fost frumoasă chiar dacă a plouat, lume veselă, nu cred că trebuie să vă mai spun că era și colorată la propriu. Chit că nu sunt fan muzică electronică, m-am distrat bâțâindu-mă pe ritmurile date de platanele DJ-ului. A fost o experiență tare plăcută, mai ales că am avut alături o dragă prietenă, Olimpia, căreia îi mulțumesc pentru poze.

cu plicurile de culori în mână

În reluare față de data indiană, bura mat mano, HOLI haaaaaaaaaaaaaaai!

Profit de ocazie să vă urez LA MULȚI ANI de ziua copilului în speranța că nu veți lăsa să moară niciodată copilul din voi!

Ek Tha Tiger – lansare în cinematografele din România (+ recenzie)

După cum bine știți, ieri s-a lansat în România Ek Tha Tiger/Povestea Tigrului în cinema, distribuit de BML Movie Entertainment.

Întrebările legate de cinematografe/lansări adresați-le AICI.

Din lipsă de timp, am întârziat cu postarea, dar iată și umila mea părere despre film:

Cu toate că nu sunt fana scenelor de acțiune suprarealiste, este un film care menține acel de suspans la cote mari și face organismul să pompeze suficientă adrenalină cât să îți vină uneori să te ridici din scaun. Animozitățile dintre două țări cu o veche istorie în spate se reconfirmă prin concurența dintre serviciile secrete ale celor două națiuni – India și Pakistan. În ciuda antrenamentelor și milităriei, plus îndoctrinării de care au parte toți care intră în serviciul militar, se înfiripă dragostea tocmai pentru că ea nu respectă regulile (pe principiul ”regulile sunt făcute pentru a fi încălcate”).

Sunt câteva scene care mi se par fie simpatice, fie amuzante și sunt cu precădere cele mai sensibile, după cum spuneam nu mă topesc după bătăi, sânge și dinți zburători. Gluma legată de alintul lui Zoya – Zee – e tare simpatică: ”Bună, mă numesc Zoya, iar prietenii îmi spun Zee. Salut, sunt Manish, iar prietenii mă strigă Doordarshan.” Au ales tare bine actorul care l-a interpretat pe profesorul trăsnit: părea trăsnit din cap până în picioare de departe, iar replica pe care i-o dă lui Manish când acesta îi explică faptul că dorește să îi fie alături pentru a putea redacta cartea este savuroasă: ”Ceea ce nu înțeleg, dle Manish, este că dta ai venit să scrii o carte despre mine sau să te căsătorești cu mine?” Discuția personajelor despre stele este tare drăguță, iar asocierile făcute îmi aduc aminte de gândirea puerilă semn că e bine să nu uiți de copilul din tine, fie că face parte din personalitatea ta, fie că utilizezi acel aspect ca mijloc de apărare al sufletului într-un context solicitant psihic și emoțional. E excelent modul în care melodia Saiyaara se leagă tocmai de această discuție despre astre. Mi-a plăcut la nebunie lanțul de răsturnări de situație ce se desfășoară nu departe de finalul poveștii. Te ține în priză și vrei să știi ce anume au pus la cale oamenii și cum o să mai iasă din încurcătura în care au intrat.

Un alt lucru care ar fi contribuit la valoare filmului ar fi fost dacă s-ar fi observat, după dezvăluirea identității lui Zoya, diferența de limbaj: mă refer la faptul că Zoya vorbea hindi și nu urdu, nefiind sesizabil faptul că ea este pakistaneză, iar Tiger este indian. Aici este strict o chestie de preferință personală, ambii actori care au interpretat rolurile principale mi s-au părut destul de statici. Aduceau puțin a niște roboței, dar desigur asta se poate explica prin natura rolului. Mi-ar fi plăcut mult de tot dacă în momente cheie aș fi văzut mai multă emoție transmisă strict prin mimica feței și modulații vocale. Secvența care mă calcă cel mai mult pe nervi este cea cu tramvaiul și supereroul Tiger care își flutură sacoul perfect călcat fără vreo urmă de praf… Ce să-i faci, le înghit mai greu sau îmi cad greu la stomac. Cert este că oamenii au realizat niște cascadorii spectaculoase și fără îndoială este extrem de complicat să le duci la bun sfârșit în condiții de siguranță maxime, plus să dea bine și pe ecran. Respect pentru asta!

Ca să închei apoteotic, vă las cu una dintre ultimele replici din film: ”Înainte să mă îndrăgostesc de ea, nu mi-a spus nimeni că îmi e dușman; acum că m-am îndrăgostit, nu înțeleg cum se poate să fie dușmanul meu?”

 

Voi ce părere aveți? Aștept comentariile voastre.

La mulți ani, români!

De Ziua Națională a României, vă doresc și eu, atât vouă cititorilor cât și familiilor, cunoștințelor și prietenilor voștri multă sănătate, liniște, fericire, entuziasm, putere de muncă și un trai decent!

La mulți ani!