(Deși niciodată nu se începe o propoziție cu ”păi”, mai cu seamă un paragraf, azi am să încalc regula de aur!)
Păi, a fost unic! A fost altceva! Încă sunt convinsă că este irepetabil, poate și pentru că a fost seara premierei sau pentru că eram eu hiperactivă cu nivelul adrenalinei la cote comatoase. Deși a fost a treia oară când îl vedeam în cinema, de data asta a fost experiența autentică, nepervertită de nimeni și de nimic, sorbind fiecare secvență, fiecare cuvânt, fiecare acord. Imaginea a fost IMPECABILĂ, iar sunetul perfect! Îți bubuia puțin sufletul, dar suficient cât să fie confortabil. Melodiile răsunau cu și mai mare veselie parcă, iar culorile filmului parcă desenau în mintea mea un curcubeu ca în poveștile irlandeze cu spiriduși care își caută aurul la capătul lui.
Nu pot exprima în cuvinte emoțiile pe care le-am simțit poate pentru că nu am talentul literar necesar sau poate fiindcă sunt mult prea personale și așa trebuie să rămână. Cert este un lucru: deși îl vedeam a nu știu câta oară (acum îmi pare rău că nu am contabilizat) mă zgâiam la ecranul ăla ca o proastă de zici că n-am văzut în viața mea un film indian. Acum, că-mi aduc aminte, mi-e milă de domnul care a stat lângă mine în sală… Ba vorbeam singură, ba râdeam ca apucata din cele mai mici detalii (probabil deloc amuzante pentru alții fiindcă nu înțeleg hindi), ba mormăiam replicile înainte să fie rostite de actori sau la unison cu ei, respectiv cântam de mama focului. Sper doar că nu l-am disperat… Sărmanul om, nevinovat, s-a trezit lângă el cu o nebună care a stat până la ultimele secvențe din generic cântând cu vocea ei de cioară (aproape urlând, că doar sonorul e tare în sală)… More
Comentarii recente: