Filmul săptămânii: ”Goliyon ki Rasleela – RAMLEELA” (2013)

valabil pentru săptămâna 11: 3-9 februarie 2014

Un film care promitea multe: o poveste ieșită din comun, după rețetă shakesperiană, romantism a la Devdas si sensibilitate. Pot spune că a îndeplinit unele promisiuni, dar ca produs finit m-a dezamăgit. Cred sincer că Bhansali nu va mai putea recrea magia din Devdas și nici măiestria din Black. Acum să analizăm puțin filmul:

Eroul, Ram și eroina, Leela, trăiesc într-o comunitate care nu pare să aibă altă ocupație în afară de crime și comiterea de ilegalități. Membrii unor clanuri rivale, pericolele îi pândesc la tot pasul pe îndrăgostiți. Ceea ce m-a amuzat teribil era că locuitorii satului unde are loc acțiunea păreau să se fi născut pentru a face zilnic duș cu gloanțe și cioburi de sticlă. În plus, după comportament, par picați din epoca omului peșteră, însă nu se pot lipsi de avantajele tehnologiei moderne, chit că satul pare situat pe un teren uitat de Dumnezeu și rupt de civilizație: DVD-uri, telefoane mobile prin intermediul cărora își rezolvă toate afacerile – de la trafic de tutun, droguri până la arme. Limbajul folosit vine să susțină părerea mea inițială de asemănare cu omul peșteră, poate și din cauză că vorbesc o hindi stricată cu amestec de gujarati (de drept, satul e situat în statul Gujarat).

Scena în care apare logodnicul Leelei e tare simpatică. După ce îi explică viitoarei soacre meseria lui, logodnicul are parte de același stil de răspuns, doar că e unul șocant de sincer: ”shooting, smuggling, killing; you know what I mean, na? Welcome to the family.” (”împușcături, contrabandă, crime; înțelegi ce vreau să spun, nu? Bun venit în familie.”) La fel de amuzant e și când mama îi ordonă Leelei să-l trateze cu respect pe viitorul soț și să îi atingă picioarele: speriat de tonul femeii, logodnicul este cel care sfârșește în a-i atinge picioarele Leelei.

Corupția este în floare, cât despre încredere, nu te poți baza nici pe umbra ta (cu suma/obiectul potrivit/ă oricine/orice poate fi cumpărat pe principiul ”toate au un preț”). Reacția unuia dintre polițiști după ce au dat iama în tabăra Rajari, din care face parte și Ram, este de-a dreptul ilară: ”ați făcut murătură de gloanțe?”, găsind bucăți de plumb începând cu pantofi până la vase în care e depozitată făina sau ardeiul iute măcinat. Cum spuneam mai devreme, fiecare are prețul său, iar polițistul nostru e tare ieftin și se mulțumește cu pornoșaguri, concluzia lui fiind plină de uimire puerilă: ”raid marne aaye the ya marvaane?” (”am venit să facem razie sau să devenim victimele uneia?”).

Povesea de dragoste a tinerilor pare să fie sub imperiul violenței, dar și vulgarității, cu un limbaj de mahala și reacții necontrolate; cu alte cuvinte, un ADN violent, domle. În Ang Laga De Re, Leela a fost excelent portretizată. De o senzualitate vădită, Leela devine mireasa care se oferă prințului ei, dar al cărei suflet e invadat de tristețe deoarece iubitul ei e supărat. O Leela nespus de frumoasă și elegantă, delicată precum o floare și radiantă precum Luna. Bine zicea Ram, ”Leela jaisi koi nahi” (Leela nu are egal); după ce a creat-o , Dumnezeu a spart șablonul. Scena în care Ram declară unicitatea jumătății lui aduce mult cu Devdas. Interpretarea este fără cusur!

Desigur, cei doi sunt mereu pe fugă, încercând să scape cumva din ghearele destinului răzbunător. Într-un moment de deznădejde profundă, Ram își strigă suferința: ”dekh raha hoon ki yeh khoon ka rang badla nahi… abhi bhi laal hai ki sala safed ho gaya?” (”vreau să văd dacă nu cumva sângele și-a schimbat culoarea… o fi tot roșu sau nenorocitul s-a făcut alb?”).

Între timp, și Leela suferă în tăcere. Puține sunt ocaziile când cineva din familie e dispus s-o asculte, iar atunci când se întâmplă asta, ea spune: ”morni bina mor kis kaam ka, yeh sindoor hai Ram naam ka” (”ce folos o păuniță fără păun, sindoor-ul e aplicat în numele lui Ram”). Mai mult, când i se reproșează comportamentul rebel, are loc o confruntare verbală între cumnate: Leela – căsătorește-te și tu a doua oară; Rasila – ai înnebunit?!; Leela – dacă tu nu poți, eu de ce aș fi în stare? Soțul meu trăiește încă!.

Scenele de urmările dintre clanurile rivale sunt foarte bine realizate în sensul în care efectul e o mișcare sacadată, suspendată parcă în timp și spațiu, o combinație inteligentă între slow-motion și normal.

În final totul se rezumă la putere. Odată ce o capeți, o iei razna, lucru perfect redat în film. Familiile îndrăgostiților uită însă că ”sine mein khanjar leke ghoomte: vah bhi aur hum bhi” (”umblă cu pumnalul înfipt în piept: și ea, și eu”). Evident, ca în orice război, nimănui nu-i pasă de victimele colaterale, motiv pentru care replica ”har goli ke saath ek beta nahi, ek maa bhi mar jaati hai” (”cu fiecare glonă, nu doar un fiu, ci și o mamă moare”) mi s-a părut elocventă. Nu se precizează adevărata cauză care a dus la un război ce dura de 500 de ani și modul în care se pune capăt acestuia este de-a dreptul cretin. A fost nevoie de o tragedie ca oamenilor să le vină mintea la cap; zici că ar fi români!

Ar fi putut fi o capodoperă dacă echipa s-ar fi axat mai mult pe latura intelectuală, surprinzând o înaltă societate, chiar dacă putredă, dar învățată și care să știe să susțină aparențele decât niște mahalagii care zici că au creier de bibilică.

Coregrafia, în destule cazuri, este execrabilă, dar se potrivește cu pachetul. Muzica este divină, cu două excepții: Tattad Tattad și Ishqyaun Dhishqyaun care sunt din altă poveste. Preferata mea e Laal Ishq, cântec superb pe care l-au irosit complet; păcat! Culoare, multă violență, crime, nebunie… cum zice și titlul ”spectacolul gloanțelor – Ramleela”.

Aștept părerile voastre!

 

Advertisement

Filmul săptămânii: PAKEEZAH (1972)

valabil pentru săptămâna 10: 27 ianuarie-2 februarie 2014

Vă propun pentru această săptămână un film deosebit, atât pentru calitatea pe care o are, cât și pentru povestea din spatele lui.

Despre PAKEEZAH

Ni se prezintă povestea tragică a a unui copil care se naște într-un cadru ce îi va frânge aripile și care o va condamna la o meserie care nu îi aduce cinste, nici măcar în perioada în care practicarea ei presupunea o cultură bogată și un talent deosebit (dans, voce, capacitate de a scrie poezie și cunoașterea limbilor străine). Deși mama încercase din răsputeri să-și întemeieze o familie, prejudecățile și preconcepțiile, înpreună cu tradițiile prea adânc înrădăcinate ale socrilor nu fac decât să întărescă zidul pre-existent dintre ei. Singură nu are puterea să scormonească printre cărămizi ca într-un final să dărâme zidul și să treacă pe partea cealaltă unde să o aștepte o familie iubitoare cu brațele deschise. Pleacă, renunțând la visul de care este acum convinsă că e o utopie și dă naștere în singurătate și amărăciune unei fetițe. Roata vieții, în nemiloasa ei alergare, o prinde pe micuță în cercul vicios, iar de fiecare dată când încrederea renaște, situațiile în care ajunge îi retează încă din rădăcină acel boboc al speranței.

Desigur, contextul este unul musulman, iar limbajul mă duce cu gândul la înalta societate, la boierii care aveau la picioare toate distracțiile pe care le pofteau. Cântecele și dansurile sunt fermecătoare și dacă te lași absorbit suficient, se deschid porțile unei lumi strălucitoare, cu femei grațioase, delicate, accesibile doar celor avuți, în care poezia și cântecul curg valuri și au același efect precum vinul, iar clinchetul clopoțeilor de picior și vălul care plutește pe undele vântului îți cuceresc simțurile.

Diya Mirza în cadrul unei sedințe foto cu ținute inspirate din filmul Pakeezah

Filmul din spatele filmului

Povestea realizării peliculei întrece, poate, imaginația cinefilului. Greu de crezut, dar adevărat, filmul a fost terminat în aprox. 14 ani. Iată și motivul întârzierii: regizorul, Kamal Amrohi, la momentul începerii filmărilor, era căsătorit cu actrița care interpreta rolul principal, Meena Kumari. În urma unor neînțelegeri, aceștia au divorțat, iar filmul a rămas neterminat. Anii s-au scurs, timp în care câțiva oameni importanți din echipa originală au și decedat – compozitorul cântecelor Ghulam Mohammad și operatorul de imagine Josef Wirsching.

În cele din urmă, actorii Sunil Dutt și Nargis au reușit s-o convingă pe Meena Kumari să treacă peste neînțelegeri și să termine filmările. Au contribuit la produsul final numeroși specialiști în cinematografie pentru a suplini lipsa oamenilor din echipa originală. Meena Kumari era deja foarte bolnavă, măcinată fiind de probleme de sănătate survenite în urma neîmplinirilor din viața privată. Se spune că fostul ei soț, Kamal, i-a promis că își va da silința ca imaginile să redea frumusețea ei de odinioară și farmecul de neconfundat. Eu cred că nu doar că s-a ținut de cuvânt, ci că s-a întrecut pe sine – așa cum spun indienii ”log dekhte rah gaye” (au rămas cu gura căscată, salivând).

Astfel, filmul a fost terminat și lansat, doar că nu s-a bucurat de succes imediat. Din nefericire, la doar căteva săptămâni după lansare, Meena Kumari trecea în lumea celor drepți. Moartea ei a adus valuri de spectatori în sălile de cinema care s-au umplut până la refuz. Cu toții voiau să vadă ultimul film al ”reginei tragediei”, așa cum era supranumită.

În încheiere, vă las în compania celor mai cunoscute replici din film:

”Aapke paaon dekhe; bahut haseen hain; inhein zameen par mat utaariega, maile ho jayenge.” (”V-am văzut picioarele; sunt foarte frumoase; să nu le așezați pe pământ căci se vor murdări…”) 

Întreg filmul îl găsiți AICI!

Musafir: ”Despre fidelitate în dragoste” de Corina

Mulțumesc primului musafir care a trimis o poveste foarte frumoasă și plină de sensibilitate. Mi-a plăcut tare mult. Mă bucur că ne-ai împărtășit pasiunea și povestea ta! Mulțumim, Corina!

 

Nürnberg, 22.01.2014

 

”Despre fidelitate în dragoste…

 

–      De ce plângi, Corina?

–      Plâng după Vandana…

 

…așa a început aventura mea indiană. Aveam patru ani, adică cu 41 de ani în urmă. Mi s-a spus că a fost întâia dată când am avut răbdare să urmăresc un film de la început până la sfârșit. Se întâmpla prin 1973 când filmul Aradhanaera difuzat la televizor și era un mare eveniment pentru vremurile acelea.

De ce am fost atât de impresionată de acest film, copil fiind, nu îmi explic. Poate din cauza muzicii, dansului, costumelor, poate din cauza poveștii în sine, nu știu. Cert este ca a rămas fascinația și iubirea pentru India pâna astăzi.

Ca adolescentă, mi-am urmat mai departe pasiunea citind cu nesaț tot ce îmi cădea în mână legat de India. Îmi plăcea Eliade, îl citeam pe Sergiu Al George, eram îndrăgostită de Tagore și Eminescu. Citisem chiar  din Ramayana și Mahabharata.

La filme continuam să merg dar nu doream să povestesc despre asta pentru a nu fi desconsiderată din cauza aceasta de cei care acum nici nu mai contează pentru mine(dar atunci conta, din păcate).

În 1991, am început un curs de sanscrită cu Amita Bose, în București, eu fiind din Sibiu.Urmam niște cursuri Waldorf pe care nu am reușit să le termin deoarece a trebuit să mă întorc acasă, datorită condițiilor mizere din căminul în care locuiam. Așadar, cursul de sanscrită a durat doar trei luni pentru mine, din păcate.

Când te am găsit pe tine, m-am bucurat mult că ai aceeași pasiune ca și mine, diferența fiind că tu ai și făcut ceva să o urmezi. Îți mulțumesc pentru posibilitatea de a ma destăinui pe care mi-ai oferit-o. Să ai succes și spor în ceea ce întreprinzi!

Cu drag,

Corina”

 

 

Filmul săptămânii: SANGDIL (1952)

valabil pentru săptămâna 9: 20-26 ianuarie 2014

Aveam de gând să scriu despre un alt film, dar cel pe care îl voi prezenta în continuare m-a făcut să mă răzgândesc. Nu știu câtă lume știe de existența acestui film pe care și eu m-am încumetat să-l văd de curând. Pentru iubitorii de literatură engleză va fi o surpriză plăcută, zic eu, să descopere în acest film povestea lui Jane Eyre adaptată culturii indiene.

Este un film vechi, din 1952, dar extrem de plăcut chiar dacă nu răspunde nevoii spectatorului de astăzi de a vedea dansuri spectaculoase, efecte speciale sau multă piele expusă. Spuneam mai sus că este o adaptare a romanului lui Charlotte Bronte: incipitul este zona unde s-a intervenit cel mai mult pentru a contura un cadru indian unui original englez. Eu zic că s-au descurcat de minune.

Cinematografia în general este altceva: actori mai sinceri, stil ușor pompos (cu exagerări în mimică, plâns cu sughițuri) – specifilc însă vremii – iar replicile, de o frumusețe ce te lasă cu o dorință de a asculta și a sorbi fiecare silabă. Dialogurile sunt inteligente, cu substrat moral, de o profunzime răvășitoare și un poetism de neuitat, fără nici cam mai mică intruziune engleză! Modul în care sunt redate de actori le accentuează valoarea. Melodiile sunt în marea majoritate alerte, scurte, cu voci ce îți rămân în minte.

Cât despre personaje: doi copii despărțiți de mici de soartă, fiecare pășind pe drumul său. Ea se dedică divinității, el devine un bogătaș fustangiu cu un secret întunecat. Cum destinului îi place să-i joace pe degete pe oameni, face ce face și îi aduce în aceeași casă. Vă las să vedeți dacă vor rămâne împreună sau dacă destinul le rezervă alte surprize neplăcute.

Pentru un film dintr-o asemenea epocă au reușit să exprime numeroase emoții, sentimente și nuanțe ale trăirii umane – totul fără calculator, camere moderne de filmat, fotografie digitală sau culoare. Filmul îl găsiți mai jos, dar fără subtitrare. Imaginea și sunetul lasă de dorit, însă filmul poate fi urmărit. Merită văzut și dacă nu înțelegeți ceva, nu ezitați să întrebați.

Aștept părerile voastre!

Filmul săptămânii: ISHQIYA (2010)

valabil pentru săptămâna 8: 13-19 ianuarie 2014

Dacă tot s-a lansat partea a doua a seriei, Dedh Ishqiya, m-am gândit să văd prima parte pentru că tot am amânat. Iată și propunerea pentru filmul săptămânii: Ishqiya, primul film al seriei de două pelicule.
E unul dintre acele filme pentru care trebuie să te înarmezi cu muuuuuuuultă, incomensurabil de multă răbdare. Prima jumătate e de o monotonie cruntă, iar cele două personaje principale, cei doi infractori ratați dau cu stângul în dreptul la infinit. Niște criminali mărunți care se pare că nu sunt în stare nici măcar să ducă la bun sfârșit o activitate ilegală sunt pe fugă pentru că intrat în conflict cu șeful lor. E un continuu joc între șoareci și pisică, numai că pisica e una mioapă din moment ce îi prinde și ei scapă, îi prinde și ei scapă.
Partea mai interesantă începe odată cu apariția în peisajul rural, acolo unde se refugiază infractorii noștri, a lui Krishna, o femeie frumoasă și misterioasă. Pare veșnic supărată, de parcă a suferit destul de mult în scurta ei viață și mereu suspicioasă de parcă se așteaptă la vreo catastrofă din clipă în clipă. Îi primește pe cei doi străini în casă și de aici începe distracția. De la o pisică mioapă ajung la una aparent blândă, de o frumusețe răvășitoare în simplitatea ei și cu o voce de privighetoare. Se dovedește că pisicuța blândă e una extrem de abilă, inteligentă și manipulativă, iar când zgârie, riști să rămâi fără lucrurile de preț. Știe să pună în aplicare atuu-urile femeii pentru a-i îngenunchia pe masculii înfometați după niște pielicică. Între timp aflăm și detalii din viața lui Krishna și ne dăm seama care este cauza din spatele atitudinii. Cert este că nimic nu este ceea ce pare și nici atât de simplu pe cât pare. Întortocheate sunt căile lumii interlope mai cu seamă într-un context în care sistemul de caste impune și mai multe probleme. Modul în care pungașii noștri se trezesc în mijlocul unei povești despre care habar nu aveau, îndrăgostiți lulea, colac peste pupăză, de tânăra deloc inocentă, face deliciul filmului. Intriga secundară este de fapt motorul acțiunii, iar despre personajele aparent episodice aflăm că au un rol mult mai important decât credeam.

Deși prima jumătate curge anevoios, a doua jumătate a reușit cu succes să-mi capteze atenția, drept urmare vi-l recomand cu căldură. Actorii au fost bine aleși și au făcut o treabă excelentă.

Vizionare plăcută și aștept opiniile voastre!