Filmul momentului: DEAR ZINDAGI (2016)


Recenzia nr. 120

dearzindagiposter

Am așteptat filmul acesta cu mare interes. Mi-am propus, în schimb, să nu-mi fac speranțe în legătură cu povestea sau prestația actorilor – și s-a dovedit a fi o soluție bună pentru a nu mai suferi o dezamăgire (mai greu e să păstrez acest obicei). Mi-a plăcut. Mult. Ar fi foarte multe puncte de discutat, dar ar însemna să vă povestesc filmul în cele mai mici detalii. Nu sunt genul care face asta, e mult mai important să-l vedeți voi, fiecare dintre persoanele care citesc aceste rânduri, să vă faceți o idee, să-l treceți prin filtrul propriu și să-l simțiți.

Am să vă enumăr câteva puncte mulțumită cărora filmul intră în lista mea de ”merită văzut! nu doar o dată”:

  1. povestea foarte realistă, aproape de viață; iată încă un exemplu care demonstrează că nu avem nevoie de mașini zburătoare sau de oameni bionici pentru a ne trezi din letargie, pentru a ne determina să analizăm niște întâmplări, fenomene, pentru a ne provoca la introspecție; cred cu tărie că unul din cele mai puternice aspecte ale filmului este exact provocarea la instrospecție – a fi sincer cu tine este cel mai important lucru, a-ți recunoaște că ai greșit sau că ești nefericit sunt un pas către a te cunoaște mai bine, a te accepta așa cum ești; să greșești, a fii nemulțumit, să cauți altceva, să fii nehotărât, să fii mâhnit pe viață și pe familie, toate sunt lucruri omenești și normale, până într-un punct; dar ce faci atunci când ești atât de prins în ghearele trecutului că nu reușești să te eliberezi? Cauți. Ce? O soluție, o ieșire, ceva care să împace și capra și varza, dar până să ajungi acolo e un drum lung și anevoios de parcurs – un dialog cu tine însuți în care vei deveni atât de sincer încât te vei schimba; Schimbarea este necesară, căci altfel ”îi vei permite trecutului să înfulece din prezentul tău, împiedicând viitorul strălucit să se împlinească” (bine, nu sună fix așa, dar e una din replici)
  2. prestația actorilor este una foarte naturală; fără tone de machiaj, fără haine extravagante; ne putem regăsi mult mai ușor în acestea atunci când le simțim lângă noi, cu potențial de ”vecinul de palier”, decât când trăiesc sub clopot de sticlă undeva în vârf de munte într-un conac de un lux exagerat. Atât Alia Bhatt, cât și Shahrukh Khan mi-au ajuns la inimă prin faptul că sunt umani, cu tot ceea ce cuprinde sub umbrela sa acest termen. Personajul feminin interpretat de Alia, Kaira, e arhetipul tânărului ambițios, dar neînțeles, care ajunge la maturitate mult mai devreme cu un bagaj consistent de frustrări. Frustrările, la rândul lor, devin obstacole ce îi întunecă atât gândirea, cât și relațiile interpersonale. Luarea deciziilor devine o rutină cu un rezultat dinainte știut fiindcă nemulțumirile și neajunsurile dinlăuntru nu permit curajului de a înfrunta ce va să vie stând falnic în picioare, pregătit să stea scut în fața torentului și tumulmului vieții. Iată că relația cu sinele se dovedește una foarte puternică, iar procesul de transformare interioară prin care trece tânăra este o încântare de privit. Mai ales atunci când tovarăș de drum îl are pe Jahangir Khan (interpretat de Shahrukh Khan).
  3. muzica este foarte plăcută, chiar de nu e comercială; se potrivește perfect cu subiectul și atmosfera filmului; vizual, totul e încântător, simplu, dar ieșit din cotidian. Am avut senzația ca m-am întâlnit cu un vechi prieten cu care am stat la taclalale câteva ore bune și că reîntâlnirea cu acest prieten va fi mai savuroasă.
  4. nu în ultimul rând, replicile au un aer cu totul aparte; aș zice că evocă cele două lumi, lumile personajelor principale; dacă pentru Kaira s-au scris replici scurte, dure, tumult și repeziciune pentru a reflecta furtuna internă, în cazul lui Jahangir totul este poetic, plin de înțelepciune milenară pentru a sublinia experiența de viață și capacitatea sa de a discerne, de a sfătui, de a pune balsam pe răni.

Concluzia: un film încântător prin simplitate, subiect, distribuție; ajunge la suflet dacă deschizi ochii suficient de bine, dar mai ales dacă deschizi poarta către suflet și fereastra către cel mai ascuns cotlon, acolo unde există acea parte din tine pe care doar TU o cunoști, acea parte care îți va dezvălui o nouă fațetă neîncetat și când crezi că nu mai există secrete, te surprinde iarăși, acea voce internă care îți va spune mereu adevărul, oricât de crunt ar fi, pe care te poți baza necondiționat și pe care trebuie să o tratezi cu un singur medicament: SINCERITATEA.

Aștept reacțiile voastre cu nerăbdare!

Filmul momentului: AE DIL HAI MUSHKIL (2016)


Recenzia nr. 119

Începusem să scriu o recenzie, dar am renunțat. M-am gândit îndelung ce să scriu. Nici acum nu m-am putut hotărî dacă filmul mi-a plăcut sau din contră. Ceea ce pot spune cu toată convingerea este că e ACTUAL, realist până la a deveni agasant. Asta fiindcă oamenilor nu le place să vadă adevărul, mai cu seamă expus într-un produs atât de comercial, care va ajunge în atât de multe case din toată lumea. Omului îi este foarte greu să recunoască că nu mai deține controlul, că nu comandă frâiele propriei existențe, că e în faza de negare sau că pur și simplu nu știe cum să găsească o soluție viabilă. Recunoașterea limitelor, acceptarea greșelilor, îndreptarea acestora, nesiguranța, incapacitatea de a lua o decizie, nehotărârea, slăbiciunea, inima frântă sunt doar câteva din ingredientele care condimentează povestea noastră.

Nu, nu vă spun mai multe, pentru asta trebuie să faceți un efort să vedeți filmul. Acolo veți descoperi cât de reale sunt personajele, desprinse din file de viață, luate parcă de pe stradă, din apartamentul vecinului de alături, cu scopul de a ne arăta că este în regulă să nu fii hotărât, să nu știi ce vrei, să te răzgândești, să fii nefericit, să plângi, să vrei mai mult, să iubești fără a fi iubit pentru că toate acestea însemnă să fii om. Și cum nu există o rețetă care să universalizeze acest dificil proces de a trăi, fiecare spectator este invitat să experimenteze și să-și găsească propriul medicament ori condiment care să-l facă împlinit. La urma urmei, cred că nu greșesc dacă afirm că ne dorim cu toții împlinire sufletească, indiferent că vorbim de planul profesional, familial, social, financiar etc. – căci toate își au locuința în suflet.

Încă nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut, nici chiar după așternerea acestor cuvinte, asta pentru că nu îmi pot imagina o viață precum a lui Alizeh, aș fi incapabilă să trăiesc atât de haotic. Cu tot regretul, Ranbir Kapoor este încă pe poziția ”mai bine juca altcineva”, nefiind deloc pe gustul meu jocul său actoricesc. Un alt punct care mi-a displăcut a fost intervenția personajelor interpretate de Shahrukh Khan și Aishwarya Rai Bachchan – mult prea teatral, prea puțină substanță, prea mult din ceea ce nu era necesar.

Ceea ce vă pot garanta că vă va plăcea, dacă faceți parte din generația tânără ”bumți bumți” (adică petrecăreți, ghidați de principiul ”trebuie să-mi trăiesc viața cât sunt tânăr”) este atmosfera veselă, aparent fără grijile unui loc de muncă, o relație serioasă sau responsabilități; mai pot garanta și că muzica vă va urmări mult după ce ați terminat filmul.

aedilhaimushkilposter

Sunt curioasă de ce părere v-ați făcut voi. Aștept cu nerăbdare comentariile voastre.

Găsiți versurile traduse pentru: Ae Dil Hai Mushkil

Filmul momentului: PINK (2016)


Recenzia nr. 118

M-am tot gândit cum să descriu acest film, cum să redau în cuvinte discuțiile care sunt coloana vertebrală a lui fără să intru cu bocancii tocmai fiindcă subiectul este unul delicat și întâmplările de acest tip dau universuri peste cap.

Înainte de a intra în poveste, vreau să vă spun că mi-a fost greu să-l văd într-o singură tură: prima jumătate este deosebit de plictisitoare; parcă nu se întâmplă nimic, deși acum, îmi dau seama că e partea în care se acumulează informația care să propulseze povestea. Actorii își fac meseria fără cusur, intrăm în lumea lor cu ușurință, de parcă am fi vecini de palier.

Filmul critică ipocrizia societății indiene, prejudecățile oamenilor care sunt ahtiați să tragă concluzii fără să cunoască adevărul, tarele sistemului judiciar, lipsa de empatie a autorităților și în același timp corupția care-și întinde ghearele peste tot. Ce înseamnă să fii femeie în ziua de azi? Cum trebuie să te îmbraci? Îți poți permite să fii tu însăți sau trebuie să te schimbi doar pentru a fi în siguranță? Este moral să râzi cu prietenii sau e considerat un semn de ”femeie cu caracter îndoielnic”? La ce ar trebui să se rezume interacțiunea umană normală în așa fel încât să nu se ajungă la interpretări eronate? Întrebările sunt multe, răspunsurile și mai elaborate; ceea ce este cert este că femeia, astăzi, nu mai e în siguranță niciunde.

Povestea se poate rezuma prin manualul de siguranță pentru fete: una din regulile enunțate este ca nici o fată să nu meargă cu nici un băiat nicăieri singură; o alta sună astfel, nici o fată nu trebuie să vorbească râzând cu un băiat ori să îl atingă de nici un fel; încă o regulă spune că nici o fată nu trebuie să stea alături de un băiat și să bea alcool. Pentru a afla explicațiile și contextul în care aceste reguli sunt enunțate, trebuie să vedeți filmul.

Un mare plus este alura decrepită a avocatului Sehgal, interpretat de Amitabh Bachchan. Așteptam din moment în moment să cedeze, să nu se poată concentra, să se scurgă din picioare în sala de judecată; dar s-a ținut tare, și cât de tare, încă! Taapsee a fost minunată în rolul lui Minal și nici colegele de platou nu au fost mai prejos; Doamne, cum simțeam suferința tacită, neexprimată cum le roade, cum mușcă din ele, cum nu vor mai fi niciodată ca înainte…

Astfel, dacă nu aveți răbdare să vedeți poveștile din prima jumătate, trebuie neapărat să o vedeți pe a doua; vă promit că nu veți regreta!

Nu uitați să-mi spuneți cum vi s-a părut acest film!

PS: Pentru a vă edifica în legătură cu titlul, iată ceva scurt, dar la obiect: DNAIndia

pink-posterhindimovie2016

Filmul momentului: HAPPY BHAG JAYEGI (2016)


Recenzia nr. 117

Vreau să vă recomand un film ușurel, simpatic, comedie decentă și actori potriviți pentru rolurile pe care le interpretează.

Happy este personajul principal din cauza căreia sunt puse pe jar autoritățile din două țări. Hotărâtă să fugă de la propria nuntă, Happpy își ia destinul în mâini pentru că-și dorește un viitor alături de Guddu, dragostea sa. Toate bune, numai că Happy nu ajunge lângă Guddu, așa cum plănuiseră, ci dincolo de graniță, printr-o încurcătură de toată frumusețea. Partea cea mai interesantă este modul în care a fost gândit personajul lui Happy: tinerică, subțirică, dar sub aceste ”haine” se ascunde un adevărat vulcan care erupe periodic.

Dându-și seama că planul a eșuat, Happy cere ajutorul persoanei în a cărei casă a aterizat. Doar că Bilal, căci așa se numește eroul nostru, refuză să dea curs cererii. Happy intră în starea ”vulcan”, iar Bilal, într-un final, se gândește că ar fi mai productiv s-o ajute decât să se afle că adăpostește un cetățean clandestin în casă, mai cu seamă când tatăl său este implicat în politică.

Noul plan include trecerea graniței de către Guddu pentru a fi reunit cu Happy, căsătoria lor și trimiterea lor înapoi în India. Lucrurile se complică atunci când logodnicul abandonat la altar își face apariția, însoțit de tatăl lui Happy. Vor reuși oare să-i reunească pe cei doi îndrăgostiți? Ori povestea lor de dragoste va avea un sfârșit tragic din cauza implicării terțelor persoane?

Mai precizez că muzica e simpatică și glumele lingvistice nu lipsesc nici ele.

Sper să vă placă și aștept reacțiile de după vizionare.

happy-bhag-jayegi-1a

Filmul momentului: RAMAN RAGHAV 2.0 (2016)


recenzia nr. 116

ramanraghav2.0

Am așteptat cu mare interes acest film și a fost un deliciu. Din multe puncte de vedere. Într-o primă instanță, atât Ramanna – interpretat de Nawazuddin Siddiqui, cât și Raghuvendra – interpretat de Vicky Kaushal, pe care s-ar putea să-l știți din Masaan, sunt personaje complexe interpretate magistral de cei doi actori. Nawaz nu încetează să mă uimească cu câtă ușurință și naturalețe poate intra în pielea unor personaje variate, din toate categoriile sociale, cu valori morale și caractere diametral opuse. În privința lui Vicky, am rămas șocată să-l văd într-o ipostază atât de diferită de Masaan, de unde am tras concluzia că băiatul ăsta are talent cu carul.

Al doilea motiv care aduce un plus filmului este atmosfera sumbră, întunecoasă, dementă. Am avut senzația, pe tot parcursul desfășurării acțiunii, că un topor invizibil plutește deasupra capetelor tuturor celor ce se perindau prin poveste, fie că aveau vreo contribuție în narațiune, fie că nu. Regizorul nu se dezice de ”semnătura” sa, dându-ne să gustăm din diversele arome ce alcătuiesc atmosfera peliculei linguriță cu linguriță. Muzica, deși deloc pe placul meu, se potrivește de minune cu nebunia, instabilitatea emoțională și psihică a personajelor.

Factorul cu o mare pondere în succesul ansamblului este povestea. Avem de-a face cu un individ cu serioase probleme la mansardă a cărui ocupație de bază este căsăpirea conaționalilor. Tragic este că nimeni nu pare să-l poată opri, deși omul se prezintă autorităților de parcă mergea la petrecere. Aici, încep să se contureze idei de tipul în mintea mea: societatea în care trăim este mult mai bolnavă decât pare, siguranța este o utopie, iar supraviețuirea o loterie – dacă azi ai extras un loz câștigător, mai trăiești o zi; mâine s-ar putea să ți se înfunde. Viața este impredictibilă și asta mă îngrozește. Autoritățile sunt roase de cancerul nepăsării, corupției, dezumanizării.

Apoi, dinamica dintre personajele principale este cea care aduce elementul surpriză. Interacțiunile repetate, aparent întâmplătoare, ajung să-i pună pe cei doi bărbați față în față. Într-atât de adânc se merge în explorarea personalităților celor doi încât nu poți să nu ți-i închipui în oglindă. Atunci când comunicarea dintre aceștia îi apropie și mai mult, neliniștea și sentimentul de anticipare nu te lasă să stai pe scaun fără să te agiți. Aflate într-un echilibru delicat, legea și nelegiurea devin actori într-un spectacol de neuitat. Dușmani sau suflete pereche este întrebarea la care fiecare spectator poate să răspundă în funcție de propriile trăiri.

Un film excelent cu o distribuție de primă mână, sigur nu vă va plictisi.

Am să fac ceva ce n-am făcut până acum, vă las un soi de temă de casă: să veniți cu interpretarea proprie cu privire la semnificația titlului. 

Iată și rezultatul temei de casă:

Diana ne spune: ”Eu consider că titlul ar putea proveni de la faptul că personajul principal este un copycat al celui din 1960, însă din moment ce apare și 2.0, nu pot decât presupune faptul că există anumite diferențe în modul de operare al celui din urmă, fapt ce-l face diferit de primul, deci o nouă versiune a acestuia! P. S.: Raman înseamnă „plăcut, iubit”, în timp ce Raghav s-ar traduce „ urmaș al lui Raghu”, care, din câte știu eu este considerat ca un strămoș al lui Rama. Aici m-am cam împotmolit! Nu prea știu cum aș putea să le pun în legătură!:)

Oli a venit cu următoarea explicație: ”n-am vazut filmul dar wikipedia zice ca Raman Raghav a fost ceva psyco serial killer care a operat in Mumbai pe la mijlocul anilor 1960. Deci asta 2.0 banuiesc ca e un soi de versiune moderna a aluia. Eu as pastra titlul original pentru ca e numele unui individ care a existat; nu ceva cuvant traductibil.”

Ambele fete fiind foarte aproape ca explicații, consider că ambele comentarii merită un loc în această umilă recenzie. Felicitări, fetelor, vă mulțumesc pentru participarea și dorința voastră de a vă împărtăși ideile!

Aștept opiniile voastre cu interes.

Filmul momentului: MADAARI (2016)


recenzia nr. 115

madaari-second-poster

Am așteptat cu mare interes filmul după ce am văzut trailer-ul. Mi s-a părut că mi se potrivește ca stil și poveste. Nu m-am înșelat. În sfârșit, după o lungă așteptare, Irrfan Khan face un rol excelent. Mai multe despre el în cele ce urmează:

Dacă ați mai interacționat cu mine pe teme cinematografice, probabil că știți că nu sunt deloc entuziasmată când aud de Irrfan Khan. Este un actor mediocru – în starea sa naturală – mereu monoton și parcă sătul de toată munca pe care o are de prestat. Are un talent latent neexploatat, ceea ce-mi dovedește că are un enorm potențial. A sosit și momentul în care acest potențial a fost mai bine pus în valoare. Consider că este cel mai bun rol al său până în acest moment. Uitați de The Lunchbox și Life of Pi. Aici se vede cel mai bine capacitatea sa de adaptare la cerințele rolului. Este implicat emoțional profund, iar fațetele care ies la iveală uimesc spectatorul prin spontaneitate și inconsecvență. A interpretat magistral un om ruinat de o tragedie personală care ajunge într-un echilibru emoțional și psihic tare precar.

A fost adorabil și cel mic, Rohan (interpretat de Vishesh Bansal pe care s-ar putea să-l cunoașteți din diverse seriale). Modul în care a dat viață unui băiat atât de dezghețat și poznaș, dar în același timp isteț și parcă mult mai bătrân decât vârsta, este de apreciat. Dacă o ține tot așa, îi prevăd un viitor strălucit.

Câte ceva despre poveste: dispariția fiului unui politician important pune poliția pe jar. Cine este făptașul? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Ce dorește? Doar că ceea ce inițial părea a fi opera unui amator se conturează în ceva foarte serios cu consecințe grave. Căutarea se transformă într-o adevărată cursă contra cronometru în încercarea aflării identității vinovatului și a recuperării copilului. Ce urmărește omul și de ce refuză predarea celui mic? Cum de nu poate fi găsit din moment ce comunică prin telefon? – sunt câteva din întrebările care nu le dau pace autorităților. Când făptașul hotărăște că e cazul să se dea cărțile pe față, ies la iveală toate secretele bine păzite ale celor mai importanți reprezentanți ai comunității. Moralitate, responsabilitate, dreptate sunt cele cerute de răpitor. Tragedia care i-a marcat existența și din cauza căreia i s-a răpit însăși rațiunea de a trăi este dezvăluită. Impactul jocurilor de culise este adus în prim plan de mărturisile pe care acesta le obține forțat de la adevărații criminali.

Un mare plus al filmului este interacțiunea dintre răpit și răpitor. Răspunsurile pertinente și curajoase ale celui mic îl dezarmează pe adult. Mai mult, înțelegerea tacită dintre cei doi nu face altceva decât să îi apropie. Cu adevărat se spune despre copii că simt omul, acesta fiind cazul și aici. Deși într-o situație periculoasă, Rohan nu este intimidat și nici nu se plânge de teama provocată de răpitor. Pe parcursul călătoriei lor, discuțiile și amintirile îi aduc la un numitor comun. Inițial, Nirmal, căci așa se numește răpitorul nostru, îl subestimează mult pe Rohan, crezându-l incapabil să-i priceapă motivele. Însă, la final va descoperi ce aliat puternic are, cât de înțelept este de fapt Rohan.

Titlul filmului a fost motiv de bucurie fiindcă am mai învățat un cuvânt. Madaari s-ar traduce prin jongler sau artist care organizează spectacole cu maimuțe ori urși. Excelent ales, este de o profunzime rar întâlnită în epoca modernă. Pe jongleri îi găsim pe două planuri: planul politic, în care sunt cuprinși toți cei puternici care jonglează oamenii pe degete fără să le pese de efectele deciziilor lor; planul social, în care se situează și Nirmal care ajunge să jongleze politicieni printre degete pentru a se face auzit. Analizând succint numele lui Nirmal, mă gândesc că i se potrivește de minune: nirmal înseamnă pur, nepervertit. Deși a ajuns la soluții drastice, intențiile sale au rămas pure, iar dorința sa de înfăptuire a dreptății are să aducă beneficii și semenilor săi.

Trebuie să adaug că principalul cântec din film m-a emoționat atât de profund încât și azi îmi aleargă prin minte acele versuri. Irshad Kamil, textierul, a inclus cântecul în context cum nu se putea mai bine. Rar mi se întâmplă să laud o melodie atât, dar având în vedere sentimentele trezite, nu puteam să nu subliniez asta. Vocea lui Sukhwinder Singh reflectă impecabil strigătul plin de durere al unui tată distrus de suferință. Și acum mi se zbârlește părul când rememorez acele versuri și acea voce cristalină, pătrunzătoare… Trebuie neapărat să ascultați cântecul, dar mai ales să vedeți filmul și modul în care a fost inclus acesta în poveste.

Concluzia, ca să nu vă mai plictisesc: merită văzut! Un Irrfan Khan ce-și trăiește rolul cum nu a mai făcut-o vreodată!

PS: găsiți traducerea cântecului în română chiar AICI.

Filmul momentului: English Vinglish (2012)


Recenzia nr. 114

english-vinglish-poster01

Difuzat în cadrul Zilelor Filmului Indian – Namaste India 2016

Mi-a plăcut extrem de mult de la prima vizionare. Sridevi este perfectă în rolul lui Shashi, casnica specialistă în dulciuri, dar prea puțin apreciată de membrii familiei. Când mă va mai întreba lumea de ce ar învăța o oarecare limbă străină, am să le dau exemplu acest film.

Este înduioșător să asiști la înflorirea cuiva aflat nu chiar la prima tinerețe mulțumită îmbunătățirii abilităților sale lingvistice. Am spus-o și am s-o spun până obosesc, cu riscul de a deveni agasantă, învățarea unei limbi străine îți oferă o libertate pe care rar o poți găsi într-o altă activitate. În alte treburi poți găsi cel mult latura terapeutică, o pasiune, dragostea pentru ceva nou. Însă o limbă îți deschide uși către un nou univers, de la aventurile unor personaje din literatură la interacțiunea cu oamenii din altă cultură.

Dacă vreți să aflați despre peripețiile lui Shashi departe de casă și doriți să stiți cum se termină aventura ei, urmăriți filmul neapărat.

Sunt curioasă cum vi s-a părut, asta dacă l-ați văzut deja!

Previous Older Entries Next Newer Entries