Roshni, tânăra zână a apelor din îndepărtatul ținut al Ujaalei, își ducea existența încântând natură, ființă și eter. Simpla sa prezență era însoțită de o strălucire rece, înghețată, dar care pătrundea până-n străfundurile sufletului și încălzea inima, de parcă însăși mâinile protectoare ale lui Roshni s-ar fi făcut căuș asupra-i. Mireasma-i de iasomie îi anunța venirea cu mult înainte, căci Vayu, vântul neastâmpărat, îi era tovarăș de joacă și nu contenea să-i poarte parfumul pe aripile-i invizibile, împrăștiindu-l în toate zările. Toate viețuitoarele ținutului o îndrăgeau nespus pe Roshni, iar când apele se răzvrăteau ori ploile refuzau să mai viziteze pământul, ea era cea trimisă să le împace; de multe ori, situația păruse fără ieșire, disperarea ființelor de neconsolat, dar Roshni reușise de fiecare dată să le îmbuneze prin metode doar de ea știute.
Nu mulți cunoșteau faptul că Roshni era o desăvârșită dansatoare sau că era binecuvântată cu un glas la fel de cristalin precum apele Ujaalei ‒ era pricepută și în arta magiei și farmecelor, însă folosirea acestora era strict limitată la situații de mare pericol, altfel risca să își piardă statutul de nemuritoare. Câteodată, i se mai plângea lui Vayu că și-ar dori să colinde mai mult, să cunoască lumea largă, dar știa că activitățile la lumina zilei ar fi atras privirile curioase ale oamenilor ‒ ori o astfel de întâmplare se putea dovedi fatală, iar apele ar putea rămâne fără stăpân pentru o perioadă îndelungată. Să găsești pe cineva care să controleze apele cu atâta ușurință și talent și pe care acestea să o îndrăgească într-un timp atât de scurt era imposibil, mai ales că firea lor este schimbătoare și imprevizibilă. După ce-și vărsa amarul, Roshni îi cerea vântului să-i șoptească povești cu prinți și prințese, iubiri ce depășesc granițele spațiului și timpului, viteji ce-au înfruntat mari pericole pentru a-și proteja neamul, înțelepți ce-au lăsat moștenire comori ale cunoașterii milenare.
Roshni aștepta căderea nopții cu aceeași ardoare cu care o tânără își așteaptă iubitul dintr-o lungă călătorie; erau cele mai frumoase ore, când se întâlnea cu viețuitoarele ținutului, vizita apele și stătea de vorbă cu ele, le împăca pe cele îmbufnate cu un dans fermecător sau vreun cântec ancestral, doar de ea știut. Mai mult decât orice, nădăjduia să sosească ora la care, în oglindirea apei, avea să poată privi pe săturate chipul strălucitor al lui Chandra, astrul nopții, căruia i se destăinuia și-i dădea întru păstrare cele mai intime gânduri și dorinți ale sale ‒ confidentul ei, cel pe care-l simțea cel mai aproape de esența ființei sale și, totuși, atât de îndepărtat, așezat falnic în jilțul său încununat de stele.
imagine cu titlu de prezentare
Hedwig's Blog 
Comentarii recente: