Musafir: Alina Popescu despre legătura de suflet cu India


Revin cu mărturisirile unei persoane pe care o admir sincer pentru înțelegerea profundă a lumii, a politicii, a literaturii și multor alte lucruri pe care eu nu le pot încă pătrunde. Cu mare emoție o privesc în fiecare an alături de colege și coordonator cum își dezvăluie o bucățică din suflet și ne dăruiește și nouă din ceea ce are. Mi-a făcut mare plăcere să citesc rândurile pe care le-a așternut și îi mulțumesc pentru deschidere; iată ce ne povestește Alina:

  1. Spune-ne în ce condiții a avut loc primul tău contact cu India (când, prin ce).

Bună întrebare… M-am născut în 1978, am prins vremuri în care India nu ajungea în România decît prin intermediul filmelor, şi acelea rare. Am să povestesc pe scurt ceva ce s-a petrecut în 1987-1988, care sper să răspundă la întrebare. Eram la bunica la ţară, la Călimăneşti. Acolo, aveam un televizor, dar nu mergea. Eu şi verişoara tatălui meu auzisem că se va da la televizor filmul „Elefantul alb”. Am plecat cu ea la Vîlcea, unde stăteau părinţii ei şi restul rudelor, ca să vedem filmul, un adevărat eveniment. Lumea s-a distrat copios, văzîndu-mă dansînd. Restul e istorie… antică.

  1. Ce anume te-a vrăjit la India întâi?

Ritm, rimă, Tagore, Kipling, linişte şi înţelesuri vechi. Exoticul, urmat de lecturi, gînduri, căutarea unui sens propriu. În clasa a VIII-a, citeam Ramayana şi căutam să înţeleg, au urmat Legile lui Manu, Sakuntala, scrierile lui Tagore. Prima carte de Tagore, „Sadhana”, am primit-o ca premiu, în clasa a VII-a (1993). O mai am şi acum. Scria acolo că Europa e civilizaţia zidurilor, India, a naturii. Natură, linişte, drumuri lungi, prăfuite şi pline de cântec şi poezie.

  1. Domeniul în care lucrezi te leagă cumva de India?

Absolut deloc.

  1. Cum ai ajuns să participi la festivalul culturii indiene Namaste India în calitate de artist?

Din întîmplare. Nici acum nu sînt convinsă că am ce căuta acolo.

  1. Cum ai ajuns să dansezi dans clasic indian și care stil de dans clasic e cel mai aproape de sufletul tău?

Cum am ajuns? Dintr-o întîmplare, din nou. Prietena unei colege de serviciu, Cristina Şerban, făcea dans clasic indian. Schimb de numere de telefon şi… iar istorie antică. Cel mai aproape de sufletul meu? Simplu: bharatanatyam.

  1. Știu că faci parte dintr-un centru artistic, Centrul de Artă Euterpe; ne-ai putea spune mai multe despre activitatea sa?

Multe-s de spus şi ar ocupa mult spaţiu. Pe scurt: muncă multă, perseverenţă chiar în condiţii neprielnice, investiţii proprii (tot ce vedeţi e cumpărat/făcut de noi), concept original, dorinţa de a aduce în fiecare an ceva nou, o poveste nouă, o călătorie nouă.

  1. Ce te atrage cel mai mult din vasta cultură a Indiei în momentul de față?

Chiar acum? Am să-ţi răspund altfel de cum te aştepţi, probabil, şi-am să zic: Kabir Bedi şi Geeta Chandran.

  1. Cât de mult ți s-a schimbat perspectiva asupra Indiei, odată cu trecerea timpului?

Enorm de mult. De la fetişcana care citea o revistă despre India, veche din anii 1960 (o mai am şi acum), am ajuns un om care citeşte despre India ca despre un tărîm unde se investeşte în zboruri cosmice, dar prea puţin în alfabetizare, unde oraşul e la mii de ani lumină de sat, unde drumurile prăfuite şi milenare trebuie parcurse cu bodyguard, de teama violurilor.

  1. Ne poți enumera trei artiști indieni din lumea dansului pe care îi admiri în mod deosebit?

Simplu: Alarmel Valli, Geeta Chandran, Shobana.

  1. Ai avea recomandări pentru tinerii români iubitori de cultură, în special dans clasic indian?

Să aprofundeze, să studieze cu seriozitate. Altfel, nu se poate. Şi să-şi urmeze visul. Acest vis şi orice altul ar avea. Viaţa e prea scurtă pentru regrete şi niciodată nu e prea tîrziu.

Pastila de cultură: Cu și despre Bharatanatyam


Butonam azi pe net și m-am gândit să caut niște clip-uri în care se explică sau măcar se demonstrează mudrele din dansul clasic; am găsit neașteptat de multe, dar astea mi-au plăcut cel mai tare:

Iată câteva detalii despre acest stil de dans dintr-un articol mai vechi:

Bharatanatyam s-a născut în sudul Indiei, în Tamil Nadu, încă pe când regatele abia îşi începuseră existenţa, iar Vedele erau încă “tinere”. Numele dansului anunţă componentele care-l fac deosebit de artistic şi plăcut spectatorului: Bhava(expresie), Raga (muzică), Tala (ritm) şi Natya (teatrul muzical clasic indian). Este cel mai popular dar şi cel mai tehnic dintre dansurile clasice indiene, fiind cel mai gustat pe meridianele lumii.

În timpuri străvechi, acest dans era executat doar în temple de fete tinere numite devadasi. Ele erau considerate soţiile zeilor pe care îi slujeau prin dans, fiind vorba mai mult de un legământ spiritual decât de unul fizic.

Orice reprezentaţie este compusă din Abhinaya sau Natya, arta dramatică de a povesti, Nritta, mişcări pure de dans şi Nritya, rezultată prin combinarea primelor două.

Bijuteriile şi costumele sunt specifice, saree-ul fiind unul greoi care rigidizează mişcările. Clopoţeii de picior, ghungroo, sunt nelipsiţi fiind elementul primordial în păstrarea ritmului. Muzica este cea tipică sudului şi anume cea carnatică, iar instrumentele folosite sunt: toba, flautul, vioara şi veena. Versurile sunt aproape inexistente, fiind preferate silabele ritmice, iar când apar sunt fie în tamil, telugu sau kannada.

Mişcările sunt de o rapiditate şi complexitate uimitoare, iar expresiile faciale te fac să simţi fiori reci pe şira spinării.

5271865060_c51fb6fc94_b

Click AICI pentru a citi tot articolul.

Ultimul mi-a plăcut în mod deosebit pentru că a descompus toată fraza sanscrită și a luat-o ușor, așa ca pentru necunoscători, explicând în detaliu atât prin cuvinte, cât și prin gesturi:

PARADOXUL PERFECT – APROAPE DE DIVIN ŞI DEPARTE DE EVLAVIE


© hedwig27silverhenna ©

Orice preluare parţială sau totală a textului din acest articol trebuie să se facă cu acordul autorului sau prin menţionarea sursei.

În India, paradoxul este la ordinea zilei. Gândindu-mă la muzică şi dans, acest paradox nu este doar evident, ci urlă cu glasul păunului ce dă trezirea în zorii zilei. Dansurile clasice indiene sunt aproape de divin, de perfecţiune, graţie şi artă, pe când dansurile moderne – în stil Bollywood sau chiar occidental – sunt apreciate pentru veselia lor şi larga lor accesibilitate. Mulţi tineri se visează dansatori văzându-i pe actori în scenele de mişcări frenetice, sărituri sau bătăi din palme pe ritmurile muzicii cântate de marii cântăreţi ai ţării. Muzica veche, clasică este conservatoare, exclusivistă şi e destinată doar acelora care o înţeleg; desigur asta nu înseamnă că necunoscătorul nu este primit în grup, dar intensitatea trăirii nu va fi aceeaşi. În schimb, muzica din filme, care a parcurs şi ea etape succesive de maturizare, este romantică şi plină de iubire, sau alertă, techno pe care îţi vine să te bâţâi fără oprire. Şi aici, India are variante pentru toate gusturile.

            Aceste arte nu se bazează doar pe dansatorii din stilul clasic îmbracaţi frumos şi nişte instrumente care ţiuie pe tonuri înalte. Trebuie să realizezi că fiecare din cele 28 de state are o platformă proprie pe care îşi promovează dansatorii, cântăreţii, coregrafii, maeştri care predau în şcolile de profil şi casele de discuri, instrumentiştii şi cei care realizează costumele, bijuteriile şi toate cele necesare, fie că se numesc designeri sau nu. Fără toate acestea, ai vedea ceva static, alb-negru şi mut – o încremenire colectivă deloc proprie Indiei!

            Având în vedere că zona hindi este cea mai prolifică dintre toate, majoritatea melodiilor pormovate astăzi sunt în această limbă. Numeroase concursuri de dans şi muzică au fost create pentru a promova tinerele talente – o gură de aer prospăt ce va revigora întreaga industrie.

            Încep prin a-ţi schiţa principalele şase dansuri clasice indiene, caracterizate de stil, eleganţă, complexitate şi senzualitate. More