Clipe de poveste: Botezul luminii


Roshni, tânăra zână a apelor din îndepărtatul ținut al Ujaalei, își ducea existența încântând natură, ființă și eter. Simpla sa prezență era însoțită de o strălucire rece, înghețată, dar care pătrundea până-n străfundurile sufletului și încălzea inima, de parcă însăși mâinile protectoare ale lui Roshni s-ar fi făcut căuș asupra-i. Mireasma-i de iasomie îi anunța venirea cu mult înainte, căci Vayu, vântul neastâmpărat, îi era tovarăș de joacă și nu contenea să-i poarte parfumul pe aripile-i invizibile, împrăștiindu-l în toate zările. Toate viețuitoarele ținutului o îndrăgeau nespus pe Roshni, iar când apele se răzvrăteau ori ploile refuzau să mai viziteze pământul, ea era cea trimisă să le împace; de multe ori, situația păruse fără ieșire, disperarea ființelor de neconsolat, dar Roshni reușise de fiecare dată să le îmbuneze prin metode doar de ea știute.

Nu mulți cunoșteau faptul că Roshni era o desăvârșită dansatoare sau că era binecuvântată cu un glas la fel de cristalin precum apele Ujaalei ‒ era pricepută și în arta magiei și farmecelor, însă folosirea acestora era strict limitată la situații de mare pericol, altfel risca să își piardă statutul de nemuritoare. Câteodată, i se mai plângea lui Vayu că și-ar dori să colinde mai mult, să cunoască lumea largă, dar știa că activitățile la lumina zilei ar fi atras privirile curioase ale oamenilor ‒ ori o astfel de întâmplare se putea dovedi fatală, iar apele ar putea rămâne fără stăpân pentru o perioadă îndelungată. Să găsești pe cineva care să controleze apele cu atâta ușurință și talent și pe care acestea să o îndrăgească într-un timp atât de scurt era imposibil, mai ales că firea lor este schimbătoare și imprevizibilă. După ce-și vărsa amarul, Roshni îi cerea vântului să-i șoptească povești cu prinți și prințese, iubiri ce depășesc granițele spațiului și timpului, viteji ce-au înfruntat mari pericole pentru a-și proteja neamul, înțelepți ce-au lăsat moștenire comori ale cunoașterii milenare.

Roshni aștepta căderea nopții cu aceeași ardoare cu care o tânără își așteaptă iubitul dintr-o lungă călătorie; erau cele mai frumoase ore, când se întâlnea cu viețuitoarele ținutului, vizita apele și stătea de vorbă cu ele, le împăca pe cele îmbufnate cu un dans fermecător sau vreun cântec ancestral, doar de ea știut. Mai mult decât orice, nădăjduia să sosească ora la care, în oglindirea apei, avea să poată privi pe săturate chipul strălucitor al lui Chandra, astrul nopții, căruia i se destăinuia și-i dădea întru păstrare cele mai intime gânduri și dorinți ale sale ‒ confidentul ei, cel pe care-l simțea cel mai aproape de esența ființei sale și, totuși, atât de îndepărtat, așezat falnic în jilțul său încununat de stele.

imagine cu titlu de prezentare

Nu i-a trebuit mult lui Chandra să-și dea seama că Roshni se îndrăgostea de el pe zi ce trece mai profund ‒ ea era pură, nu cunoscuse dragostea încă, însă el nu era străin de acest sentiment sublim ‒ de aceea, a hotărât să nu-i răspundă în nici un fel fermecătoare-i zâne. Cum putea el să-i spulbere toate speranțele relatându-i că dragostea lor era una imposibilă, că deși ea era o zână, drumul până în înalturi o va secătui de puteri și se va stinge înainte să-l cunoască îndeaproape? Cum putea să-i mărturisească un crud adevăr, acela că el se putea cununa doar cu o stea? Noapte de noapte, se cutremura la gândul că Roshni va întâmpina ziua în care nu va putea trăi fără a cugeta la el; așa cum a și prezis, sosi curând noaptea în care zâna i se confesă și ceru răspunsuri. Văzând că astrul era indiferent, dar parcă mai rece ca oricând, Roshni a căzut într-un plâns atât de cumplit, încât apele au început să fiarbă și să spumege, un vuiet năvalnic străbătând întregul ținut. Într-un sfârșit, tumultul s-a potolit, însă ea era atât de vlăguită că abia se mai ținea pe picioare; apele s-au răcit, iar odată cu teribila boală a inimii frânte a lui Roshni, au început să se retragă, cuprinse la rându-le de o neliniște soră cu suferința iubitei lor stăpâne. Echilibrul natural fusese compromis, probleme de tot soiul neîntârziind să apară.

Luni în șir a zăcut Roshni pe pământul din ce în ce mai uscat, mistuită de dorul pentru astrul rece, îngânând neîncetat cu o voce stinsă, „de ce trebuie să fie astfel, Chandra? De ce? Chandra, de ce?”. Chinuite de arșiță și secetă, viețuitoarele s-au dus la Stăpânii Elementelor să le ceară ajutorul; în zadar au încercat să îmbuneze apele, acestea sufereau alături de zână. Disperate peste măsură, viețuitoarele le-au cerut Stăpânilor Elementelor să stea de vorbă cu Chandra, convinse fiind că el deține leacul. Nimeni nu știa cum i se strângea inima astrului la fiece suspin al zânei, cum își dorea să poată coborî din înalturi și s-o ia cu el.

Convocat la Adunarea Stăpânilor Elementelor, lui Chandra i s-a explicat starea critică a lucrurilor și i s-a cerut ajutorul. Acesta a fost de acord să facă tot ce îi stătea în putință pentru a îndrepta dezechilibrul, în schimbul împlinirii unei dorințe la momentul potrivit. Odată obținută aprobarea, Chandra și-a început misiunea: a învățat viețuitoarele să prepare o licoare din roua adunată de pe florile sale preferate ale nopții, însă starea lui Roshni nu se îmbunătățea, chiar dacă îi era administrată de trei ori pe noapte. Apoi, astrul s-a gândit să fie dusă la întuneric și pe timpul zilei pentru a-și recăpăta puterile, dar aceasta i-a făcut mai mult rău decât bine, căci s-a îndepărtat de natura fremătând de viață, slăbindu-i legătura cu elementele. Pentru a îndrepta greșeala, Chandra a apelat la vărul său, Suraj, fiindcă, se știe, colbul solar are puteri miraculoase. O zi întreagă a cernut Suraj colbul din pletele-i aurii asupra lui Roshni, până când zâna a deschis ochii pentru întâia oară, după luni de zile. Fericite din cale-afară, viețuitoare și natură au făcut scut în jurul ei, exprimându-și bucuria însănătoșirii sale. Chandra, ușurat de povara unei asemenea răspunderi, a luminat mai puternic ca niciodată în acea noapte; minunea nu a durat decât până dimineață, când firava ființă nu a mai putut deschide ochii, cuprinsă de un somn teribil. Deznădăjduit, Chandra a sacrificat nopți la rând stele, încercând să-i redea puterile prin ploi de stele aburinde; i-a mai revenit scânteierea translucidă, însă s-a pornit o asemenea ardere interioară de parcă s-ar fi despicat pământul până la inimă, Roshni consumându-se grabnic.

Nu era prima oară când zâna se topea de dor; Roshni mai căzuse pradă unei grele boli și în trecut: prințul Deepakraj ieșise la vânătoare într-o noapte. Se întâmpla ca animalul să se fi ascuns într-un tufiș pe malul lacului Pradeep și ca prințul să sosească în căutarea pradei tocmai când Roshni dansa pentru a liniști apele supărate pe păunii gălăgioși. Privirile li s-au întâlnit și-o clipă a fost de-ajuns ca Roshni să se prăbușească pe luciul apei. Dansul său nu trebuia văzut de nici un muritor; dezvăluirea secretelor universului natural, chiar și fără voie, atrăgea după sine grele suferinți. Atunci, câteva scăldaturi în praful de stele cernut de însuși Chandra au lecuit-o, dar acum… Poate încă de pe-atunci Chandra își descuiase poarta inimii pentru a o primi pe zâna apelor, atras de sinceritatea ei, de curățenia ei sufletească precum apele pe care le păstorea, de surâsul din ochii oglindiți în luciul apei și jindul de pe buzele-i înrourate. Nemairezistând la chinul ființei iubite ‒ căci într-adevăr, și el îi dăruise inima în secret ‒ fără să-i pese că taina va ieși la iveală, Chandra a coborât pe pământ, găsindu-și culcuș în pletele lui Roshni. De acolo, i-a șoptit tot ce-i ascunsese în perioada în care ea îi mărturisise vrute și nevrute, dar și în răstimpul în care ea se perpelea de dorul lui. Încetul cu început, mistuirea interioară s-a domolit, iar Roshni a deschis ochii; ce să vezi, astrul său iubit nu mai era în înalturi! Mult l-a căutat cu privirea, a și întrebat încolo și încoace dacă e „noaptea întunecată”, dar i s-a spus că fiece noapte este făr’ de lună de când zace suferindă. Tristă, s-a refugiat pe malul lacului preferat, Pradeep, răsfrângându-se în el, și-atunci l-a zărit numaidecât, încurcat în pletele sale precum o floare buclucașă. Mare i-a mai fost bucuria că îl are alături, dar au podidit-o lacrimile de îndată ce și-a dat seama că lumea nu poate exista fără astrul nopții care să o vegheze din cer. S-a rugat îndelung de Chandra să se întoarcă la locul său, dar acesta a refuzat cu vehemență, conștient că plecarea lui însemna stingerea ființei iubite pentru totdeauna.

Stăpânii Elementelor, aflând de cele petrecute, au iscat un cumplit tărăboi, jigniți peste măsură de comportamentul iresponsabil și sfidător al astrului. În zadar l-au chemat; l-au implorat să privească în jur la distrugerea provocată de instabilitatea din natură și să aleagă respectându-și datoria și menirea. Chandra nu a putut fi înduplecat. Pentru prima dată-n eternitate, alesese pentru el și pentru cea fără de care existența sa era pustie ‒ alesese dragostea, acel sentiment pătrunzător ce încălzește până și cele mai reci inimi. Gestul avea  să-i coste scump pe amândoi deoarece fiece noapte pe pământ îi diminua astrului lucirea, iar relația interzisă o afecta și pe Roshni, provocându-i stingerea puțin câte puțin. Pe furiș, Roshni încercase să îndrepte situația, țesând un covor rotund din mii și mii de stele strălucitoare care să-i țină locul astrului până se găsea soluția prielnică, dar ajungând în înalturi, s-a destrămat fir cu fir, împrăștiind stele în toate zările.

imagine cu titlu de prezentare

Cei doi îndrăgostiți au hotărât să se bucure unul de altul atât cât le este dat; clipe minunate, dulci ca mierea, îmbătătoare ca parfumul de iasomie a zânei, revigorante precum ploaia de vară după o arșiță toropitoare; efectele stingerii, însă, erau din ce în ce mai evidente: secătuiți de puteri, strălucirea celor doi scădea în fiece noapte. Timpul nu-i cruțase, așa că Chandra și-a folosit dorința câștigată la Adunare pentru a-și petrece ultimele momente în brațele celei ce-l împlinea, pe malul lacului Pradeep. Natura, elementele, viețuitoarele, toate vărsau lacrimi amare la văzul apropierii sfârșitului. Până și Stăpânii Elementelor erau îndurerați, mâhniți că, în atâta timp, nu reușiseră să găsească o cale de ieșire. Vayu, tovarășul lui Roshni, și-a luat inima-n dinți și a bătut la poarta Marelui Ascet, rugându-l stăruitor  să îi salveze. În cele din urmă, văzând dezechilibrul de pe pământ și tânguirile îndrăgostiților, l-a retrimis pe Chandra în înalturi. Trezindu-se din boală, a crezut că totul se încheiase, că prețul plătit pentru dragostea interzisă era despărțirea ‒ și-a reluat locul pe cer, mai distant ca niciodată, așteptând eternitatea… Dintr-o dată, o lumină orbitoare îl cuprinse pe Chandra și, prin acea perdea de netrecut, s-a ivit Roshni, care acum devenise Tara, cea mai strălucitoare dintre stelele mii.

Marele Ascet nu se îndurase să-i despartă pe îndrăgostiți, astfel că a ridicat-o pe Roshni la rang de stea. A primit și un nou nume, trecând printr-un botez al luminii înalturilor. Apele necăjite au fost împăcate, Indra fiind însărcinat să le țină în frâu. Toate s-au întors la rânduiala de odinioară, iar Chandra și Tara își trăiesc, împliniți, povestea de dragoste în eternitate.

Poveste inspirată de Legenda Lunii

Autor: subsemnata (Hedwig Silver)

București, 30 iunie 2018

Lasă un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: