Filmul momentului: HAMID (2018)

recenzia nr. 173

Să vă povestesc ce gânduri mi-au trecut prin minte văzându-l pe Hamid, căci mi-a fost imposibil să nu fac un exercițiu de imaginație.

Până la gândurile mele, să-l cunoaștem pe micul Hamid: într-un Kashmir potrivnic, atât ca mediu natural, cât mai ales din punct de vedere politic, băiatul trăiește în sărăcie cu părinții, Rehmat și Ishrat, oameni simpli și muncitori. Viața, așa cum o cunoștea Hamid, avea să se schimbe curând, provocând pierderea inocenței și o maturizare forțată peste noapte.

Două lucruri nu mi-au dat pace pe parcursul vizionării: libertatea și identitatea. Mă voi opri la libertate întâi, căci acest concept e unul atât de complex și sensibil. M-am trezit gândindu-mă cum ar fi ca cineva care a trăit o viață întreagă încorsetat, presat de reguli de tot soiul, să poată în sfârșit răsufla, liber de poveri? Ar fi, oare, pregătit? Care ar fi primul lucru pe care l-ar face cu libertatea nou căpătată? Și-ar continua existența sau ar deveni altul, cu opinii puternice și o voce răsunătoare? Ce face omul cu o comoară pe care pune stăpânire pentru întâia oară? Să ne amintim că exercițiul libertății depline după căderea comunismului nu ne-a ieșit prea bine…

Și acum, gânduri despre identitate. Conceptul de identitate și importanța sa sunt întărite în momentul în care i se dezvăluie adevărul lui Hamid: anume că acesta își pusese toată speranța în dușman. Cât de simplu e atunci când suntem doar noi, fără alte etichete – religie, statut, limbă, meserie etc. – și cât de simple sunt interacțiunea și comunicarea când discută două suflete, ca de la spirit la spirit.

Deși aventura sa de maturizare a fost dificilă, Hamid tot rămâne un copil minune care aproape a vorbit cu Dumnezeu, în opinia mea.

O poveste diferită, un film sensibil. Recomand!