MUSAFIR: Cătălina Pavel, despre Veneția Estului (2)


Dacă ați ratat prima parte a aventurii indiene a Cătălinei, poposiți, întâi, aici.

Într-o Veneție a Estului – Alappuzha

Mă trezesc dimineața când pescarii vin cu bărcile lor aproape de locul în care stau, când soarele îmbrățișează blajin cocotierii și ultimele ploi ale musonului alungă toți oamenii ce lenevesc pe lângă canalele de apă.

Astăzi am mers în piața locală din Alappuzha să cumpăr flori de iasomie numite mullappoo. Peste tot miroase însă a ulei de cocos, în părul femeilor, în mâncare, pe pielea arsă de soare a bărbaților. Cocosul este peste tot aici, un personaj în sine în viața de zi cu zi a keraliților.

Iar eu am ajuns aici, în Țara lui Dumnezeu, în paradisul acesta necunoscut multora, în care mă plimb cu picioarele goale printre bananieri și nuci de cocos, printre plantații de scorțișoară și cardamom. Stau cot la cot cu femeile din sat și ne spălăm hainele, vasele  sau propriile păcate în apele de culoarea smaraldului. Copiii îmi zâmbesc și șușotesc între ei în malayalam. De-aș putea să îi înțeleg!

Dis-de-dimineață, un bărbat se urcă în cocotieri să arunce nucile care sunt tocmai bune de mâncat. Îl văd cum aruncă apa de cocos și păstrează doar miezul. Mi se pare o risipă, dar probabil că nu și pentru ei. Pe străduțele înguste ale satului fiecare își începe ziua devreme; cineva sparge nuci de cocos, femeile își ung părul cu ulei de iasomie, bărbații mai în vârstă își curăță propriile bărci, fiii lor sunt departe, în Orientul Mijlociu, cuprinși de un avânt spre o viață mai bună. Aici aerul miroase a tihnă, a viață liniștită lângă apele Mării Arabiei. Fără haosul marilor orașe, fără prea multă alergătură inutilă. În unele familii se cultivă piper, orez, în altele se prelucrează praful de scoică pentru a fi folosit la văruit. Satul pare o mică junglă, iar cocotierii înalți sunt paravane care ascund rutina vieții domestice, fericirea unor oameni care nu vor să se despartă de pământul lor și care trăiesc cu zâmbetul pe buze.

Ploaia deasă mă trezește deodată din reverie. E timpul să o iau din loc. E cald și eu încă îl aștept pe bătrânul cu barca care traversează de zeci de ori pe zi spre satul în care locuiesc. Se numește Nehru Trophy Ward. Nu locuiesc foarte mulți oameni aici, dar îmi place faptul că locuiesc printre localnici și nu înconjurată de turiști. Alappuzha mai este numită și Veneția Estului, datorită canalelor de apă care o traversează. E renumită pentru producția de orez și pentru cunoscuta întrecere cu bărci numită Nehru Trophy Boat Race, din fiecare an, în a doua sâmbătă din luna august.

Reușesc să traversez cu barca. Ploaia se oprește până ajungem pe partea cealaltă. Fiecare ține o umbrelă strâns în mână, dar eu privesc ploaia cu fața îndreptată în sus, spre corola verde de deasupra mea. Nici că aș fi putut găsi o umbrelă mai bună! Mă opresc în fața singurei cafenele din zonă. Se aude muzică locală și, cu toate că nu înțeleg nimic, simt nevoia să intru. Singurul care nu doarme la ora aceea (un fel de siestă sud-indiană) e Rahul, un tânăr de 20 și ceva de ani care îmi mărturisește foarte serios într-o zi că el urăște ploaia și că multor keraliți nu le place de fapt. Plouă atâtea luni pe an încât lor nu li se pare ceva foarte atrăgător. Nu m-am gândit la asta, dar tind să îi înțeleg. Și eu m-am săturat de zăpadă și de frig. Îi povestesc despre temperaturile din România și ochii îi strălucesc atunci când îi descriu fulgii de nea. Nu a văzut niciodată zăpada.

Albul zăpezii îl regăsești aici doar în miezul nucilor de cocos și în îmbrăcămintea tradițională. În rest, totul e verde. Nuanțe diferite de verde crud, câteodată întunecat, de la culoarea de smarald a apelor înainte de venirea musonului până la verdele maroniu al nucilor de cocos, al plantelor, verdele mușchiului care cuprinde pereții caselor datorită umidității excesive, până la verdele piperului, al papagalilor sau al păsărilor exotice.

Mă opresc în cele din urmă la casa lui Lal. Soția lui m-a invitat la cină, alături de cei trei copii ai lor. Lal își închiriază barca pentru transportarea turiștilor pe mica insulă-sat. Pentru că aici suntem înconjurați din toate părțile de apă și nu e chip să ajungi aici dacă plouă foarte mult într-o zi. Îmi place mult sentimentul acesta de izolare din toate părțile. Aș sta aici o veșnicie aici și tot nu mi-ar fi de ajuns. Dacă ar fi să o descriu, Kerala ar fi o tânără timidă cu pielea mată și lucioasă, mirosind a cocos, cu părul strâns în coc, cu flori de iasomie în păr și zâmbetul de culoarea miezului de cocos. O văd cum se grăbește prin ploaie, cu picioarele goale. Se grăbește să privească marea de la înălțimea munților din Vest. Se joacă nestingherită prin plantațiile de ceai, își împletește iasomie în păr și zâmbește din toată inima tuturor celor care îi oferă atenție.

NU UITAȚI: rubrica Musafir a fost deschisă acum mult timp pentru toți aceia care doresc să împărtășească experiențe frumoase, inedite, gânduri cu și despre India cu alți pasionați. Tot ce trebuie să faceți este să scrieți, sau dacă nu aveți idei, să-mi scrieți mie și poate punem împreună de-o poveste: despre călătoria voastră în India, despre un film/serial/cântec care v-a plăcut în mod deosebit, despre o limbă indiană pe care ați studiat-o sau vreți s-o învățați etc. Rugămintea este să fie într-o limbă română corectă gramatical și neapărat cu diacritice – pentru mai multe detalii, găsiți adresa mea de mail și profilul de FB la Contact.

Advertisements

Lasă un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: