Filmul momentului: DANGAL (2016)


recenzia nr. 128

Am amânat nepermis de mult vizionarea acestui film pentru că prima oră mi-a lăsat un gust amar. Veți vedea imediat de ce nu-l pot considera un film minunat, chiar dacă actorii și-au făcut treaba fără cusur. Să trecem în revistă punctele pozitive întâi:

  • Distribuția; Aamir Khan în rolul și cu fizicul unui om obișnuit (Mahavir Singh Phogat se numește personajul), lipsit de strălucirea bogătașului ori omului de afaceri este o imagine de neuitat; fetele, Geeta și Babita (interpretate de două generații: Zaira Wasim și Suhani Bhatnagar, respectiv Fatima Sana Shaikh și Sanya Malhotra), sunt extraordinare! Se vede implicarea din partea tuturor pe ecran.
  • Relația deosebită tată-fiică; este îmbucurător să vezi un părinte atât de implicat în cariera copilului său, cu atât mai mult bărbat trecut de perioada de glorie, împovărat de frustrările proprii.
  • Implicarea tatălui; convingerea părintelui că fiicele sale sunt capabile de mai mult, că pot aduce rezultate mai bune decât li se cer este admirabilă; hotărârea, încăpățânarea de a-și împlini visul prin copiii săi sunt uimitoare; deși poate părea nemilos, performanța în sport fără multă muncă și sacrificiu este imposibilă.
  • Încurajarea odraslelor; din ce în ce mai rari sunt părinții care se implică în adevăratul sens al cuvântului în viața copiilor lor (e mai simplu să-i înscrii la after și când ajunge acasă, e rezolvat! – asta în cel mai bun caz), cu atât mai demni de laudă sunt cei care își încurajează puii în pasiunile lor sau care-i ajută să și le descopere (bine că mai există!); nimic pe lumea asta nu devine mai important în viața adultă decât să practici meseria care îți place, pentru care vibrezi și care te satisface pe cât mai multe planuri.
  • Cultivarea independenței; deși nu a fost ceva planificat în film (o să vă dați seama la ce mă refer când veți vedea filmul), este nemaipomenit de important ca tânărul să învețe cât mai devreme că sprijinul părinților nu este etern; că trebuie să fie capabil să se ridice singur atunci când cade și că trebuie să facă lucruri și atunci când nu vrea sau nu are chef; chiar dacă e greu să faci unele lucruri, mai ales dacă te tot bat la cap părinții, asta nu înseamnă că o fac pentru că nu te iubesc sau din răzbunare; chiar dacă poate părea nelalocul lui, întotdeauna îți vor dori binele și vor fi fericiți atunci când tu ești împlinit, ori când soarele se ascunde după nori, temporar, pe strada ta, vor fi primii care-ți vor aduce o umbrelă și vor suferi alături de tine.
  • Patriotismul; există numeroase momente când traspare patriotismului personajelor – mai ales în determinarea lui Mahavir de a aduce Indiei prima medalie de aur. Nu ne-au strica nici nouă niște Mahaviri care să ne șoptească, noapte de noapte, în urechi „țara asta merită mai mult; merită aur, nu argint sau bronz” până când, poate, într-o zi, ne-am trezi rostind lozinci de încurajare a nației; nu zic, avem și noi eroii noștri, dar ne trebuie mai mulți, mult mai mulți!

Și acum, acele puncte care mi-au lăsat un gust amar; să o lămuresc de pe acum: nu are legătură cu filmul în sine, ci mai degrabă cu anumite întâmplări de care mi-au amintit diferite scene; scene care m-au marcat, într-un fel sau altul, și pe care nu le pot șterge atât de ușor din memorie:

  • Lungimea; de acest punct trecem repede, puteți să-l și tăiați de pe listă; este dureros de lung pentru mine (aproape 3 ore), mai ales că am constatat că de ceva ani nu am răbdare să văd un film, cu atât mai mult unul atât de lung, fără să fac și altceva; mă încearcă o neliniște, o nerăbdare de care nu reușesc să scap… parcă pierd timpul degeaba dacă nu fac și altceva. Gata. Punctul doi:
  • Rolul mamei; pur și simplu nu pot trece peste faptul că mama din poveste a apărut așa, ocazional, fix de umplutură, pe principiul că nu poți face copii numai cu spermă; rolul mamei mi s-a părut bagatelizat, fix genul de femeie sub papucul soțului, nevasta perfectă conform scripturilor hinduse; mai suspină și ea din când în când, mai varsă câte o lacrimă, în speranța că soțul o va băga și pe ea în seamă.
  • Și punctul cel mai sensibil pentru mine: părinții dictatoriali; aici avem un caz fericit, în care tatăl a dat lovitura și a nimerit domeniul spre care și-a îndrumat fetele; totuși, gândul că șansele să dea greș erau la fel de mari nu-mi dă pace; nu pot să-i înțeleg pe acei părinți care-și obligă copiii spre o carieră pe care aceștia nu și-o doresc sau care nu vor sub nici un chip să accepte alegerea făcută de ei; oameni buni, în lumea asta largă sunt atâtea alte probleme mai grave și voi vă pierdeți timpul cu niște certuri fără sens, în loc să fiți mulțumiți că ai voștri copii sunt fericiți astfel; pe de altă parte, îi înțeleg pe aceia care-și obligă copiii să urmeze o anumită cale pentru că tinerii sunt mult prea pierduți în orice alte activități în afară de cele serioase – vorba aceea, ei nu sunt eterni, iar copilul va trebui să trăiască din ceva după moartea lor…

Concluzia: urmăriți filmul alături de părinți/copii! Fiecare generație are ce învăța.

Advertisements

Lasă un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: