recenzia nr. 122
Fiindcă s-au lansat în aceeași zi și pentru că sunt filme mari, cu actori cunoscuți, mi-am zis că trebuie să le văd pe ambele. Începem cu Kaabil. Povestea este mult mai bună decât mi-am imaginat; actorii sunt bine aleși, potriviți rolurilor; muzica îmi displace, nu face dreptate filmului (deh, nu se poate și muzică excelentă și film bun – e un blestem care mă tot urmărește de ceva timp).
Întrebarea care nu mi-a dat pace în timpul vizionării este: ce-l înnebunește pe om? De aici s-au născut multe altele: câte nedreptăți trebuie să îndure cineva pentru a-și pierde empatia, compasiunea, grija pentru pentru cei din jur? Cât de rănit trebuie să fie cineva sufletește pentru a renunța la sine și a se abandona în vâltoarea vieții cotidiene? Ce-i rămâne de făcut cuiva care își pierde speranța în justiție? Este o soluție să aștepți justiția divină sau să o înfăptui cu propriile mâini?
Atunci când două jumătăți ale unui întreg se întâlnesc și fuzionează rezultă o dragoste sublimă. Însă, atunci când fiecare jumătate are același defect este cu atât mai emoționant, căci fuziunea se petrece la un nivel mai profund decât ceea ce poate percepe omul obișnuit, care nu face altceva decât să creadă că toate darurile simțurilor i se cuvin. Doar că, precum se petrece adesea în viață, sfera se destramă, jumătățile fiind smulse de forța crudului destin, despărțite de răutatea umană. Așa cum am spus-o și o spun, nu există dușman mai aprig al omului decât omul.
Cât de departe poate fi întinsă coarda răbdării în așteptarea dreptății, consolării veți descoperi în acest film. Este sau nu Rohan, personajul principal masculin, capabil să înfrunte cele întâmplate? O merită Rohan pe Supriya, personajul principal feminin?
Îl recomand cu multă căldură! Hrithik Roshan face un rol excelent, Yami Gautam are o sensibilitate aparte, iar Ronit Roy este fermecător în machiavelismul său.
Hedwig's Blog 
Comentarii recente: