Colțul literar: A Thousand Splendid Suns – Khaled Hosseini


PRECIZARE: Aceasta este recenzia numărul 2. În funcție de cât de interesante mi se par cărțile pe care le citesc, am să încerc să postez recenzii. Se vor încadra probabil în zona orientală, nu neapărat cu parfum indian.

Titlul original: A Thousand Splendid Suns – Khaled Hosseini (2007)

Tradus în română: Splendida cetate a celor o mie de sori

athousandsplendidsuns-cover

Plănuiam de mult timp să citesc această carte, asta după ce citisem The Kite Runner (care mi-a plăcut foarte mult). Pe lângă a-mi deschide o ușă către o țară, o cultură despre care știu prea puține, m-a făcut să reflectez asupra multor lucruri.

Sunt extrem de norocoasă că trăiesc decent, că nu sufăr de foame și de frig, că am un acoperiș deasupra capului, dar mai presus de orice, că-mi duc traiul într-o țară pașnică. Probleme mele de zi cu zi, frustrările, nemulțumirile, micile răbufniri se pierd, par ridicole în comparație cu evenimentele prin care trec personajele din acest roman. Descrierea referitoare la fluieratul, țiuitul ce se auzea înainte de distrugere mi-a rămas întipărit în minte – mai cu seamă sentimentul de groază, de teroare pe care era capabil să-l producă un sunet neînsemnat. Este uimitor cum, subit și neașteptat, anumite simboluri capătă alte însușiri și înțelesuri în noi contexte.

Mi s-a reamintit că dușman mai mare și mai aprig al omului nu poate fi decât omul. Ce boil, ce catastrofe naturale; nimeni pe lumea asta nu e capabilă să distrugă cu mai mare eficiență, sistematic, chiar și inconștient, natura, aproapele decât omul. Fie că e pentru putere, fie din alte interese, motivele sunt nenumărate și infinite; motive se găsesc oricând și oricâte e nevoie.

Niciodată nu e prea târziu. Poți duce o existență în care să îți repeți că e prea târziu pentru una sau pentru alta. Copilării… Și dacă apuci să sorbi doar o înghițitură din pocalul fericirii supreme pe care ai așteptat-o toată viața, chiar și pe patul de moarte, te poți considera împlinit. Pentru că acel moment de satisfacție supremă face să pălească orice neajuns, înmoaie orice mizerie, orbește orice întuneric.

A nu spera sau a pierde speranța pe drum este cea mai mare insultă adusă vieții însăși. A trăi e un dar, iar dacă oameni precum Laila și Mariam (personajele principale) o fac în ciuda atâtor greutăți și nedreptăți, noi, cei care viețuim în condiții favorabile, nu avem nici un motiv să ne lăsăm deznădăjduiți. Desigur, fiece om trece prin momente de cumpănă, însă trebuie să fim capabili să le depășim; altfel, ratăm cele mai plăcute clipe în căutarea a ceva nedefinit. Pentru cei care încă se îndoiesc că după noaptea ce pare fără final poate răsări soarele, cartea aceasta oferă un răspuns clar: soarele va răsări negreșit. Greul constă în răbdarea necesară pentru a atinge acel moment.

Se spune despre trecut că, odată isprăvit, trebuie dat uitării; a trăi în trecut este nesănătos. Însă poți scăpa vreodată din ghearele sale? Este posibil să te rupi cu totul de tot ceea ce vrei cu înverșunare să uiți, să te reinventezi fără ca vreodată să mai apelezi la el? Se poate să fii o persoană fără trecut, dar care își definește viitorul bazându-se pe prezent? Memoria este un prieten care te păcălește când te aștepți mai puțin, exact ca timpul. Nu poți uita ceea ce dorești cu disperare să ștergi din amintiri, iar ceea ce vrei să rămână impregnat în profunzimea labirintului creierului va fi supus uitării în mod cert. Intensitatea amintirilor de care ținem cu dinții se va disipa odată cu scurgerea timpului. Și atunci, ce ne mai rămâne? Tind să cred că ne rămân speranța și exercițiul mental de a ne reaminti, ambele făcând casă bună. Atunci când nu mai ai control asupra corpului fizic, asupra mediului înconjurător, asupra celor ce se întâmplă cu tine, singurul refugiu îl reprezintă mintea: acolo poți construi palate, dărâma imperii, poți să te plimbi în Rai sau să te cufunzi în Iad. Poate deveni barca ce te duce la mal sau corabia care te scufundă în mijlocul furtunii.

Este o carte răvășitoare din toate punctele de vedere; una caldă, una rece, te ține în suspans, fiind nevoit să devii martor mut la numeroase atrocități comise de, da, ați ghicit, oameni. Orașul este sfâșiat și țipă, dar nu se aude absolut nimic, parcă totul a încremenit în timp, în spațiu, în sunet. Doare, și doare teribil, ca și când cineva îți smulge inima din piept cât încă bate înlăuntrul tău. Totuși, te trezești, te aduni, continui. De ce? Pentru că trebuie, pentru că știi că, în ciuda tragediilor, miile de sori vor scălda iarăși în lumină trupurile și sufletele celor bolnavi.

E pe lista mea ”de neratat”.

Aștept comentariile voastre.

1 Comment (+add yours?)

  1. Alina
    Jan 19, 2017 @ 16:44:37

    Cred ca aceasta carte iti lasa un gust dulce-amar atunci cand iti dai seama cat de diferita este societatea si lumea lor de a noastra, dar totusi cat de apropiata, cat de vie si cat de atroce. Sunt ascunse atatea drame, frustrari, atatea mecanisme complexe si subtile de injosire a omului si de intimidare incat iti creeaza o stare mai mult….de umilinta, de constientizare mai profunda a vietii departe de superficilaitatea morbida in care singurul lucru care conteaza este cine are telefonul mai scump, masina mai bengoasa, care copil este premiant in fiecare an etc. Nu ! Viata noastra inseamna mult mai mult decat atat..inseamna o lupta de fiecare zi, un razboi interior sau exterior, atrocitati mai vizibile sau mai greu de perceput, dar si raze de speranta, momente de bucurie care inving oriunde, oricand, cand omul este capabil de sentimente nobile, marete.

    Reply

Lasă un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: