Revin cu mărturisirile unei persoane pe care o admir sincer pentru înțelegerea profundă a lumii, a politicii, a literaturii și multor alte lucruri pe care eu nu le pot încă pătrunde. Cu mare emoție o privesc în fiecare an alături de colege și coordonator cum își dezvăluie o bucățică din suflet și ne dăruiește și nouă din ceea ce are. Mi-a făcut mare plăcere să citesc rândurile pe care le-a așternut și îi mulțumesc pentru deschidere; iată ce ne povestește Alina:
- Spune-ne în ce condiții a avut loc primul tău contact cu India (când, prin ce).
Bună întrebare… M-am născut în 1978, am prins vremuri în care India nu ajungea în România decît prin intermediul filmelor, şi acelea rare. Am să povestesc pe scurt ceva ce s-a petrecut în 1987-1988, care sper să răspundă la întrebare. Eram la bunica la ţară, la Călimăneşti. Acolo, aveam un televizor, dar nu mergea. Eu şi verişoara tatălui meu auzisem că se va da la televizor filmul „Elefantul alb”. Am plecat cu ea la Vîlcea, unde stăteau părinţii ei şi restul rudelor, ca să vedem filmul, un adevărat eveniment. Lumea s-a distrat copios, văzîndu-mă dansînd. Restul e istorie… antică.
- Ce anume te-a vrăjit la India întâi?
Ritm, rimă, Tagore, Kipling, linişte şi înţelesuri vechi. Exoticul, urmat de lecturi, gînduri, căutarea unui sens propriu. În clasa a VIII-a, citeam Ramayana şi căutam să înţeleg, au urmat Legile lui Manu, Sakuntala, scrierile lui Tagore. Prima carte de Tagore, „Sadhana”, am primit-o ca premiu, în clasa a VII-a (1993). O mai am şi acum. Scria acolo că Europa e civilizaţia zidurilor, India, a naturii. Natură, linişte, drumuri lungi, prăfuite şi pline de cântec şi poezie.
- Domeniul în care lucrezi te leagă cumva de India?
Absolut deloc.
- Cum ai ajuns să participi la festivalul culturii indiene Namaste India în calitate de artist?
Din întîmplare. Nici acum nu sînt convinsă că am ce căuta acolo.
- Cum ai ajuns să dansezi dans clasic indian și care stil de dans clasic e cel mai aproape de sufletul tău?
Cum am ajuns? Dintr-o întîmplare, din nou. Prietena unei colege de serviciu, Cristina Şerban, făcea dans clasic indian. Schimb de numere de telefon şi… iar istorie antică. Cel mai aproape de sufletul meu? Simplu: bharatanatyam.
- Știu că faci parte dintr-un centru artistic, Centrul de Artă Euterpe; ne-ai putea spune mai multe despre activitatea sa?
Multe-s de spus şi ar ocupa mult spaţiu. Pe scurt: muncă multă, perseverenţă chiar în condiţii neprielnice, investiţii proprii (tot ce vedeţi e cumpărat/făcut de noi), concept original, dorinţa de a aduce în fiecare an ceva nou, o poveste nouă, o călătorie nouă.
- Ce te atrage cel mai mult din vasta cultură a Indiei în momentul de față?
Chiar acum? Am să-ţi răspund altfel de cum te aştepţi, probabil, şi-am să zic: Kabir Bedi şi Geeta Chandran.
- Cât de mult ți s-a schimbat perspectiva asupra Indiei, odată cu trecerea timpului?
Enorm de mult. De la fetişcana care citea o revistă despre India, veche din anii 1960 (o mai am şi acum), am ajuns un om care citeşte despre India ca despre un tărîm unde se investeşte în zboruri cosmice, dar prea puţin în alfabetizare, unde oraşul e la mii de ani lumină de sat, unde drumurile prăfuite şi milenare trebuie parcurse cu bodyguard, de teama violurilor.
- Ne poți enumera trei artiști indieni din lumea dansului pe care îi admiri în mod deosebit?
Simplu: Alarmel Valli, Geeta Chandran, Shobana.
- Ai avea recomandări pentru tinerii români iubitori de cultură, în special dans clasic indian?
Să aprofundeze, să studieze cu seriozitate. Altfel, nu se poate. Şi să-şi urmeze visul. Acest vis şi orice altul ar avea. Viaţa e prea scurtă pentru regrete şi niciodată nu e prea tîrziu.
Hedwig's Blog 
Comentarii recente: