Filmul săptămânii: GUZAARISH (2010)


valabil pentru săptămâna 32: 7-13 iulie 2014

guzaarishposter_ver4_xlg

ATENȚIE: NERECOMANDAT CELOR FOARTE SENSIBILI!

Vă mărturisesc că prima oară când l-am văzut mi s-a părut o tâmpenie. Întrebarea care nu-mi dădea pace era: cine naiba face un film cu un asemenea subiect?

Acum, după ce l-am revăzut, mi se pare un film diferit, inconfundabil, atât ca stil, cât și ca atmosferă. Chiar și după re-vizionare, sentimentul apăsător pe care mi l-a imprimat nu a dispărut; din contră, cred că s-a accentuat. În 2010, când l-am și văzut prima oară, mi s-a părut un film întunecat, trist, apăsător pentru suflet, lipsit de speranță în care întunericul pare să înfulece lumina bucată cu bucată, până într-o zi când nu va mai avea ce mânca.

Povestea personajului principal este reprezentată prin lupta împotriva destinului implacabil, dar și cu neputința și demonii interiori. Îmi place gradarea evenimentelor și faptul că toate detaliile despre trecutul său sunt dezvăluite treptat.

Un singur gând nu-mi dă pace: reflectam, în timp ce mă uitam la film, ce aș face dacă m-aș afla în situația personajului principal? Am ajuns la concluzia că nu cred că aș avea curajul să-mi iau destinul în propriile mâini și să-l manipulez după bunul meu plac; însă și atunci când când simți că nu mai deții deloc controlul asupra propriei tale vieți, lucru mai mult decât evident în cazul lui Ethan, cred că ajungi să recurgi la decizii radicale.

Că tot pomeneam de atmosferă, casa în care locuiește Ethan este purtătoarea arhetipului decăderii, dezagregării, șubrezirii. Imaginea casei reflectă întru totul situația deplorabilă și demnă de milă a tânărului. Sunt convinsă, însă, că nu acesta este sentimentul pe care dorește să-l trezească în spectator filmul, dar nu este cu putință să nu simți măcar o doză de compasiune pentru personaj.

Pe lângă jocul actoricesc fără de cusur al lui Hrithik (i se potrivește de minune dansul contemporan!!!), mi-a plăcut construcția personajului interpretat de Aishwarya; a fost altceva! Distinsă, elegantă, cu un aer de superioritate vădită, însă cu o notă misterioasă fie legată de un secret, fie direct de trecutul ei (până la urmă am descoperit, desigur, care era problema). Chiar dacă părea din beton armat, era cât se poate de umană, dând, în ultimă instanță, semne de vulnerabilitatea unei lumânări.

guzaarishhrithikaish

Scena care mi-a rămas și acum în minte și care se derulează în timp ce aștern literă după literă este cea a cutiei magice: când nu poți suporta nici măcar 60 de secunde starea de pasivitatea la care ai fost redus, cum ai putea să suporți să-ți duci restul zilelor fiind o păpușă stricată în mâinile unui Dumnezeu aparent crud și insensibil? Despre empatie nici nu mai poate fi vorba…

Este un film răvășitor emoțional. Nu știu dacă, până la urmă, pelicula îmi aprinde speranța unui sfârșit demn sau mă sperie prin ideea că pot să-mi decid propria soartă printr-o putere asemănătoare divinității. Nu pot să mă decid cine câștigă în filmul acesta: lumina sau întunericul?

Advertisements