Filmul săptămânii: BHOOTHNATH RETURNS (2014)


valabil pentru săptămâna 20: 14-20 aprilie 2014

Vă propun un film extrem de simpatic, recent lansat, care sunt convinsă că o să placă atât celor mici, cât și celor mari.

bhoothnathreturns poster

E o excelentă critică adusă societății, dar și celor care o alcătuiesc. Glumele sunt picante, extrem de critice, dar tare bine gândite țintite și excelent executate de actori. Este vizată conducerea statului care este corupt de la rădăcină, iar accentul este pus pe exercitarea dreptului cetățenesc de a vota. Ideea care este subliniată în film este să se meargă la vot; acum desigur este cam greu să-ți vină cheful să te duci la vot când candidații sunt niște lacomi, profitori, mincinoși, își urmăresc propriile interese și pe deasupra poate mai au și un dosar penal pentru corupție (aici mă gândesc la exemplul țărișoarei noastre dragi).

Ei, dar când candidatul la alegeri este unul cu totul special, se anunță o luptă pe viață și p moarte, sau mai bine zis pe viață și pe bani.

Vă recomand să-l vedeți când aveți timp; doza de comedie și seriozitate se completează perfect, iar ”chimia” dintre Akhrot și Kailash Nath este genială. Deși are multe clișee care pot tăia din avântul filmului, este genul de comedie inteligentă care livrează și un mesaj de interes public cu succes.

Filmul săptămânii: BLACK (2005)


valabil pentru săptămâna 19: 7-13 aprilie 2014

O capodoperă. Pentru mine, este unul dintre cele mai reușite filme artistice indiene de limbă hindi din următoarele motive: subiectul este foarte bine ales, iar întreaga poveste conține multe din elementele pe care eu le caut pentru ca experiența mea filmografică să fie completă – dramă, coerență, sensibilitate, emoție, structură bine definită, replici inteligente, distribuție de excepție, mesaj puternic, măiestrie regizorală, produs finit unitar și spectaculos cu puternic impact emoțional și moral.

Dați-mi voie să dedic câteva rânduri celor 3 actori fără de care acest film nu ar fi ceea ce este: Ayesha Kapur, Rani Mukherji și desigur Amitabh Bachchan. Dacă dl. Bachchan nu are nevoie să îmi demonstreze nimic, Rani a depășit orice așteptări și mi-a închis definitiv gura. Este clar că e rolul vieții ei. Nu am cuvinte să descriu cât de mult s-a ridicat deasupra tuturor rolurilor din cariera sa, dar și deasupra contemporanilor ei. Nu știu cum a reușit Sanjay Leela Bhansali să o scoată din zona de confort, dar îl aplaud prelung pentru rezultatul final care e demn de Oscar. Dacă pentru oarecare motiv nu o puteți suferi pe Rani, cred că acest film vă va ajuta să o vedeți într-o altă lumină, iar dacă o îndrăgiți, vă veți reîndrăgosti. Cât despre Ayesha, cuvintele mele pălesc în fața talentului ei la o vârstă așa fragedă. Îmi doresc să o văd și în alte producții pentru a mă putea bucura de înflorirea ei atât fizică, cât mai ales artistică.

Black-2005-Hindi-Movie-Watch-Online1

O poveste extrem de sensibilă și emoționantă, ni se prezintă o bună bucată din viața unei tinere care este deosebită de marea masă: este specială. Ceea ce m-a făcut să apreciez filmul și mai mult e faptul că accentul nu se pune pe partea negativă a vieții – greutăți, obstacole, discriminare – ci se concentrează pe procesul de învățare și adaptare, pe extragerea părților pozitive dintr-o mare de negativitate, pe zărirea luminii în oceanul de beznă. Adaptarea într-o lume ciudată se face sub forma unei lupte permanente cu proprii demoni, cu societatea, cu prejudecățile oamenilor care sunt convinși că o astfel de persoană nu poate reuși în viață.

Titlul este unul banal la prima vedere, însă simbolic are o putere de nebănuit. Eu întotdeauna asociez negrul cu moartea, sfârșitul, golul, nimicul. Acest film m-a învățat să-l privesc cu alți ochi: ca un spațiu care așteaptă să fie explorat, studiat și umplut cu elementele propriei minți creative. și m-am întrebat de ce am nevoie de ceva atât de întunecos? Pe lângă a mă face să par mai slabă atunci când îmbrac această culoare, am nevoie de negru ca să învăț să apreciez lumina; mai mult decât atât, să învăț să recunosc, să ocrotesc și să fructific lumina din interiorul meu. Oamenii tind să uite că în ei sălășluiește lumina deoarece unii dintre ei sunt atât de tenebroși încât par că lumina nu a locuit în ei niciodată. Precum o mamă își îngrijește copilul, tot așa ar trebui și noi să avem grijă de lumina noastră (că nu degeaba se spune ”nu lăsați copilul din voi să moară niciodată”). M-a mai învățat că trebuie să fiu capabilă să prețuiesc lumina și s-o folosesc cumpătat căci în întuneric ochii devin inutili în absența luminii. În plus, în beznă, cel care aprinde lumina se poate transforma ușor în pradă, iar acest lucru mă trimite la ideea că trebuie să accept că negrul există și că o parte din el se regăsește și în mine. Trebuie să mă împrietenesc cu el, dar să-l țin sub control și să profit de calitățile sale de ghid la nevoie. Nu trebuie să uit că am o natură duală compusă din întuneric și lumină și că nici una nu poate exista fără cealaltă. Depinde numai de mine care dintre ele va prevala și în ce măsură le voi lăsa să-mi guverneze existența.

Revenind la poveste, filmul se deschide cu un timp prezent din care ne vom întoarce într-un trecut care ne va dezvălui suferințele personajelor. Pe de-o parte, avem un copil a cărui existență este dată peste cap de o boală și o familie distrusă la gândul că fetița lor nu va putea duce o viață normală. Peste toate visele părinților s-a așternut un întuneric de neînlăturat, iar primele raze de speranță vin sub forma unui profesor ”trăsnit”. Iată, de cealaltă parte, un profesor prost plătit și sătul de viața lipsită de satisfacții profesionale își duce zilele într-o monotonie care îl plafonează și dezamăgește profund. Dornic de provocări, este nerăbdător să-și pună în aplicare magia, adică metodele neconvenționale care devin uneori greu de suportat, când află că o familie are nevoie urgentă de ajutor. Se conturează mai multe tipologii de oameni: tatăl fetei – încăpățânat, sobru, cu un aer superior, e incapabil să facă față situației, fiind complet depășit; soluția lui: scăpăm de problemă. Mama fetei: bună la suflet și plină de iubire pentru familia ei, dar e mult prea supusă în fața autorității masculine din casă; își dorește cu toată ființa o schimbare pentru binele copilului, dar este intimidată de posibila reacție a soțului. Fata: o copilă ajunsă o sălbatică din cauza proastei strategii aplicate de părinți și anume cocoloșirea plus acordarea de libertate absolută pentru că este altfel; e încăpățânată, calitatățile și abilitățile ei fiind complet neexplorate pentru că părinții nu sunt în stare să ajungă la un consens privind soluția optimă pentru viitorul ei. Și desigur profesorul trăsnit: arată ca un vagabond, dar are o minte de geniu; implementează metode neconvenționale pentru a disciplina, dar mai ales pentru a-i învăța pe cei care au nevoie să cunoască lumea într-un alt mod decât cel obișnuit; este ciudat, dar e înzestrat cu o răbdare și perseverență de nestrămutat, iar rezultatele nu întârzie să apară.

Sunt sfâșietoare scenele în care fata învață cum să privească lumea dintr-o altă perspectivă, efortul  care vine din ambele părți este uriaș, iar chinul prin care trece mama văzându-și puiul neajutorat este de neînchipuit. Profesorul trebuie întâi să-i câștige încrederea ca mai apoi să poată face primii pași către prietenie. Fata trebuie să se adapteze unui alt stil de viață, în care i se impun limite, iar necesitatea de a deveni independentă o sperie în aceeași măsură în care o înspăimântă necunoscutul, lumea dinafara casei care îi oferă sentimentul de siguranță. Este uimitor să asiști la înflorirea și dezvoltarea unei persoane despre care toată lumea credea că e sortită unei lungi așteptări a morții. Cu atât mai grozavă este loialitatea profesorului față de discipol. Legătura care s-a creat a evoluat de-a lungul anilor în care tânăra a învățat înțelesul cuvintelor și a cunoscut lumea prin mâinile dibace ale dascălului. Liantul dintre ei a crescut odată cu fetița care s-a transformat într-o domnișoară extrem de inteligentă, curioasă și mai presus de toate independentă. Semnul de incertitudine cu privire la relația celor doi și turnura pe care o ia aceasta, împreună cu finalul deschis, nu fac decât să dea un plus de valoare filmului. Ceea ce se conturează cu o claritate inconfundabilă este ideea că a te plimba prin întuneric alături de un prieten este mai bine decât a te plimba singur în lumină.

Filmul ne învață că primul pas către o viață împlinită este să ne acceptăm așa cum suntem, dar să nu ne complacem într-o existență monotonă care nu ne ajută să ne dezvoltăm din toate punctele de vedere. Din contră, să visăm la ceva mai bun, să avem dorințe și să muncim din greu pentru a le îndeplini, călăuziți la fiece pas de ambiție și curaj. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne oferă pentru că fiecare zi în plus este un dar neprețuit. Am mai spus-o și o repet, viața este mult prea scurtă pentru ură, invidii, răutăți; s-o facem cât mai plăcută atât timp cât respirăm. Atunci când ni se întinde o mână de ajutor de către cineva de încredere, să nu ezităm să pășim alături de cel care ne-o întinde. Părinții trebuie să își trateze copiii în mod egal, indiferent de nevoile mai mici sau mai mari ale acestora; chiar dacă nu se va observa în copilărie, pot ajunge la maturitate niște inadaptați social și infirmi din punct de vedere afectiv.

Ceea ce îmi doresc după vizionarea acestei capodopere este, chiar dacă nu voi putea deveni niciodată o lumânare care să ghideze pașii cuiva în întuneric, măcar să pot fi oglinda care reflectă lumina acelei lumânări.

FILMUL îl găsiți integral AICI!

Distracție de weekend: cele mai bune cover-uri


Știți deja că multe persoane au ajuns mari vedete pentru că au avut curajul și talentul de a cânta piese ale cunoscuților artiști în stilul lor; acestea au primit numele de ”cover”, pentru a sediferenția de original. Aceeași modă se regăsește și la Bollywood; iată câteva exemple reușite:

 

Dacă aveți și alte preferate, lăsați un link 😀

Filmul săptămânii: VEER-ZAARA (2004)


shahrukhkhanveerzaarawallpaper

valabil pentru săptămâna 18: 30 martie-6 aprilie 2014

După neavizata mea părere, e unul dintre cele mai bune filme contemporane de limbă hindi și una dintre cele mai frumoase povești de dragoste. Cu alte cuvinte, acest film constituie un bun manual de dragoste fiindcă surprinde toate aspectele: cele pozitive, atracția inițială, inocența, comunicarea non-verbală, înflorirea iubirii; dar și etapele mai puțin plăcute: suferința, dorul, sacrificiul, despărțirea, neîmplinirea.

Ceea ce crește valoarea filmului este latura cultural-etnică pe care creatorul a adăugat-o. Vorbim despre o dragoste care pare de la început sortită eșecului dacă analizăm puțin relațiile dintre India și Pakistan: știm că de când și-au cucerit independența, cele două națiuni sunt departe de a fi prietene și nu ratează nici o ocazie să se bălăcărească în public sau să arunce vina unul în ograda celuilalt. Asta dacă privim totul superficial, la suprafață. La o analiză mai atentă, mergând în profunzime până la structura internă a omului, cea mai elocventă descriere este cea din My Name Is Khan: care e indian și care pakistanez? Cu toții calcă pe același pământ, cu toții respiră același aer (bine, uneori poate fi mai poluat), soarele nu refuză să-i lumineze în funcție de graniță și nici ploaia nu se oprește din cădere pentru că atinge pământ hindus sau musulman (de fapt, mi se pare cretină exprimarea ”Indian/Romanian soil”, stil folosit și în românește – pământul e unul singur, identitatea noastră este alcătuită din componente culturale și lingvistice care țin de ființa umană, nicidecum de pământ sau natură).

În aceste condiții, nu este imposibil ca dragostea să se înfiripe între doi oameni de naționalitate diferită, mai ales că au un fond cultural comun. Mai mult, războiul mediatic dintre India și Pakistan este alimentat politic pentru că de cele mai multe ori oamenilor simpli nu le pasă dacă vecinul e chinez, australian, creștin sau hindus (cu mențiunea că fiecare pădure are uscături).

Iată că, în același timp, sunt creionate două lumi: cea pakistaneză, a unei familii din înalta societate în care imaginea publică este mai presus decât fericirea membrilor ce o compun, comportamentul potrivit fiind un element imperios necesar. Respectul pentru ceea ce reprezintă familia și valorile ei este de neconceput să fie încălcat deoarece decăderea onoarei e sinonimă cu sinuciderea publică; de cealaltă parte găsim lumea hindusă, a unei familii simple în care dragostea este cea mai de preț, coroana care e împobobită cu toate învățăturile unor părinți modești cu frică de Dumnezeuși de o bunătate rar întâlnită. Ambiția, perseverența, munca și efortul, curajul de a lupta împotriva ideilor preconcepute ale societății, deschiderea la nou, dar mai ales virtutea e a asculta alte păreri și de a le lua în seamă chiar dacă vin din partea cuiva mult mai tânăr sunt cele care caracterizează acest univers. Cu toate că cele două sfere au puncte în comun precum ambiția și perseverența, există multe elemente care preschimbă forța magnetului din atracție în respingere: răceala lumii pakistaneze dă de înțeles că odată născut, trebuie să renunți la ceea ce te caracterizează ca individ (pasiuni, vise, dorințe) deoarece nu faci parte dintr-o familie oarecare, tot ceea ce ține de deciziile proprii fiind înghițit de interesele figurii paterne. În contrast, în India se cultivă educația ca mijloc de accedere pe scara socială și soluția pentru progres. Comunitatea este una strânsă; atunci când e motiv de petrecere toată lumea participă, iar la nevoie se spijină reciproc. Este greu de crezut că jumătățile, atât de diferite, pot forma cu succes un întreg, însă dacă e să dăm crezare legilor nescrise care spun că acolo unde este dragoste, orice e posibil și contrariile se atrag, putem avea parte de surprize plăcute. Adevărul e că reprezentanții lumilor nu sunt atât de diferiți: ea, pakistaneză, nu a fost lipsită de iubirea părintească, ci mai degrabă e alintat și rebela familiei, prea puțin dispusă să se schimbe pentru a îndeplini visele mărețe ale tatălui. Așadar, configurația ei înclină către omul care respiră pentru a iubi și a fi iubit. De cealaltă parte, el, indian, deși stăpânit de un puternic simț al datoriei pentru țară și cetățeni, nucleul său este compus din atomi ”iubăreți”, fiind genul de om care îi molipsește pe cei din jur cu bunăvoia lui, iar atunci când iubește o face necondiționat și cu întreaga ființă.

Structura filmului este una interesantă pentru că reușește să te țină în suspans până la final; faptul că s-a recurs la flashback-uri ca și metodă, oferă mai multă libertate și flexibilitate echipei, dar și posibilitatea de a improviza. Întâlnirea celor doi este iarăși una neobișnuită și deloc romantică.

Nu cred că a rămas vreo latură a dragostei neexplorată: avem iubirea față de un bun prieten (vezi Zaara-Bebe; Zaara-Shabbo), față de părinți (vezi Zaara-familie; Veer-familie), față de partener (vezi Veer-Zaara). Tot dragostea este cea care îi aduce împreună în primul rând: cea pe care Zaara i-o poartă celei care i-a fost ca o doua mamă. Scena de la templu este tare emoționantă fiindcă, la urma urmei, nici unul dintre cei care au îndeplinit ultimele rituri nu era copilul biologic a lui Bebe, însă ambii au preluat îndatoririle și au devenit mai mult decât atât – copii spirituali, legătură care nu poate fi ruptă nicicând.

Persoana care se va schimba cel mai mult este Zaara; după mine, ea este personajul principal fiindcă parcurge o călătorie inițiatică prin care face cunoștință cu lumea reală și cu dragostea adevărată, nemuritoare. Departe de ea gândul că această excursie îi va transforma existența magistral. Îmi place extrem de mult ideea trocului: eu te-am ajutat, acum merit o răsplată (contrar principiului ”everything is fair in love and war”, aici nu merge sustragerea de la răspundere; pentru ca totul să fie echitabil, trebuie să cheltui aceeași sumă). Nu i-ar fi trecut prin cap Zaarei cât de scump o va costa toată afacerea. Ea pornește către o destinație necoscută alături de un străin și în ciuda circumstanțelor, nu se îngrijorează de rezultat; parcă o voce abia perceptibilă îi șoptea la ureche ”va fi bine, nu-ți fie teamă” (foarte romanțat, prea puțin probabil în viața reală, dar nu imposibil).

20491_vir-i-zara_or_veer-zaara_1024x768_(www.GdeFon.ru)

Lumea lui Veer e colorată, iar oamenii din ea sunt buni, ospitalieri, sinceri și te tratează ca pe un membru al familiei dându-ți din puținul lor. Aici, Zaara a întâlnit, oameni calzi, primitori și care nu dădeau doi bani pe poziția ta socială. Liberi de prejudecățile omului modern, sun capabili de o analiză mai exactă a caracterului: simt imediat persoana oportunistă, nesinceră și o resping rapid; pe cel cald, mărinimos, curios îl apreciază chiar dacă poate fi încăpâțânat uneori. Amintirile acumulate în scurtul timp petrecut acolo sunt suficiente pentru o viață întreagă.

Am un număr destul de mare de scene preferate:

  1. Remarca avocatei Saamiya cu privire la comportamentul gardianului față de Veer – ”te-ai întrebat vreodată de ce un indian hindus poartă numărul sfânt al lui Allah?; ai face bine să te gândești de două roi înainte să i te mai adresezi astfel…” – nu face altceva decât să accentueze simbolismul religios prin semne prevestitoare și a sublinia ideea că omul bun poate fi recunoscut de cei din jur dacă aceștia sunt suficient de atenți…
  2. Prima oară când Veer vorbește cu cineva după decenii de tăcere – ”pentru că mi-ai spus pe nume” – subliniază dezumanizarea și pierderea identității într-un context în care nu mai ești considerată o ființă umană, ci o bucată de carne ambulantă; e cumplit să ajungi un cadavru viu de la o persoană care se implica activ în problemele societății, nefiind doar o îngrădire a dreptului la liberă exprimare, ci chiar ștergerea identității, golirea sinelui până în punctul în care ajungi să nu te mai recunoști în oglindă… Voi face un arc și voi lega acest episod de un altul, cel din sala de judecată când avocata Saamiya se încăpățânează să-l tot boteze pe avocatul acuzării; după cum era de așteptat, acesta își iese din pepeni ”D-șoară, nu mă cheamă Khan, mă numesc Zakir Ahmed!”; cu același avânt vine și răspunsul Saamiyei ”Dvs. nu ați rezistat să vă pocesc numele nici măcar o dată; imaginați-vă cum a trăit acest om atâta timp…” – acestă scenă mai aduce în prim plan și statutul femeii în societate; filmul afirmă cu tărie că și femeia este capabilă de lucruri uimitoare, demne de admirat și că poate lucra cot la cot cu bărbatul, ca de la egal la egal. Imaginea femeii nu mai este aceea de casnică, sub papucul soțului și mamă a mulți copii, ci a celei care se implică în treburile comunității, se educă și chiar îi depășește pe exponenții sexului opus. De la ființa pasivă, ușor impresionabilă, se conturează persoana activă, cu inițiativă, ambiție și dorința de a demonstra lumii că femeia poate fi nu doar soră, mamă, prietenă, soție, ci și un adversar redutabil (cam ca și vorba aia: femeia poate purta pantaloni la serviciu, dar bărbatul poate purta fustă în aceleași condiții?).
  3. Plecarea Zaarei din satul natal a lui Veer; cuvintele pe care le rostește părintele lui Veer arată universalitatea valorilor morale și virtuțile insuflate de către părinți și vin să susțină ideea că oriunde în lumea asta largă vei marca viețile multora dacă ești cu adevărat OM…
  4. Despărțirea din gară îmi reamintește de cât de diferiți sunt totuși cei doi: el își spune părerea fără ocolișuri, pe când ea este surprinsă de atitudinea dezarmant de sinceră; pentru ea, el a fost doar un trecător pe cărarea vieții, pe când pentru el, ea este totul. Ceea ce pentru ea este lipsit de importanță, pentru el constituie detaliul crucial are schimbă povestea. Interacțiunea dintre logodnicul Zaarei și Veer se aseamănă cu întâlnirea dintre foc și apă: Raza, cu o atitudine superioară, se impune precum focul – ”Cum aș putea să te răsplătesc?” – iar Veer contracarează prin forța nebănuită a apei și-l lasă surprins – ”Să n-o faceți niciodată să plângă”. Fraza pe care Veer o rostește la despărțire, ”nu uita că, dincolo de graniță, există cineva care și-ar da viața pentru tine”, devine laitmotivul unei alte scene: cea în care Zaara discută cu mama ei despre dragoste – ”Și-ar da tata viața pentru tine?” este întrebarea care o frământă, iar atunci când mama ei îi dă un răspuns nesatisfăcător – ”Bărbații și femeile iubesc diferit; ei raționalizează sentimentul, pe când ele se dedică întru totul” – nu este dispusă să accepte un compromis, știind că dincolo de graniți există cineva care și-ar da viața pentru ea…
  5. De o sensibilitate vădită, scena în care mama Zaarei îl vizitează pe Veer pentru a o cere înapoi e una din preferatele mele: poziția realizatorilor filmului e clară – nimeni niciodată nu poate rupe legătura dintre o mamă și copilul ei; e una din acele legături în fața căreia și Dumnezeu își pleacă, în semn de rescpect, capul; sub nici un chip Veer nu avea de gând s-o ia pe Zaara din sânul familiei fără acordul acesteia tocmai pentru că din structura sa morală nu fac parte lașitatea și înșelătoria; mama fetei își dă seama de intențiile nobile ale tânărului și se întreabă retoric dacă ”toți fiii din țara ta sunt ca tine?” ”Nu știu, dar cu siguranță toate mamele din țara mea sunt ca dvs.” vine și replica lui Veer, care și-a dat seama că Maryam nu constituie un dușman, dar e mult prea slabă să devină un aliat. Pe aceeași notă, momentul plecării lui Veer înapoi în India este foarte emoționant dată fiind reacția lui Maryam: îi dă un talisman însoțit de următoarele cuvinte ”religia nu-mi permite, dar mă voi ruga ca Zaara să fie a ta în viața următoare”. Deși sceptică la început, s-a convins de sinceritatea sentimentelor băiatului pentru fiica sa, însă onoarea familiei ocupă un loc mai important pentru ea decât fericirea copilului ei; dilema este mare: ca soție credincioasă, este obligată de preceptele religioase și morale să-l sprijine pe soț în orice decizie, iar ca mamă este de datoria ei să-și ajute copiii să înflorească – care e răul mai mic? Ce e de făcut?
  6. Ideea că numele lui Veer nu poate fi alăturat numelui Zaarei e recurentă pe parcursul desfășurării acțiunii; se merge pe paradoxalul situației: în vreme ce numele lor s-au contopit din momentul întâlnirii, atunci când două suflete au devenit un singur trup, totuși acestea nu pot fi rostite împreună de frică să nu sufere Zaara – puterea de sacrificiu a lui Veer este fără margini; renunță la tot pentru a o ști pe iubita sa fericită (îmi aduce aminte de zicala: dacă iubești pe cineva cu adevărat, dă-i drumul; dacă vă e sortit să fiți împreună, se va întoarce; în caz contrar, e clar că acea iubire nu ți-a aparținut în primul rând). Așteptarea lui Veer s-a dovedit însă una foarte lungă, testul lui Dumnezeu fiind unul tare aspru și greu de îndurat.

Nu doar Veer s-a sacrificat, același test la- avut de trecut și Zaara. Sunt ca două fețe ale aceleași monede: pe o parte Veer, pe celaltă Zaara și deși pe acceași bucată de metal, nu se întâlnesc niciodată; atunci când Veer e fața, Zaara se pierde, iar când Zaara e în centrul atenției, Veer dispare; abia când metalul este topit, cei doi se pot privi în sfârșit unul pe celălalt, se contopesc în dragostea nemărginită pe care și-o poartă. După cum spunea și Saamiya cu privire la cei doi: ”Sunt oare Dumnezei în chip de oameni sau oameni în chip de Dumnezei?”

Muzica este fără cusur: versurile sunt încărcate de înțeles, linia melodică extrem de sensibilă. Avem parte și de ritmul alert, dar și de romantismul sufit atât de popular în Pakistan; fiecare cântec e o operă de artă!

Filmul îmi întreține vie speranța că există suflete pereche, că dragostea adevărată nu e doar o utopie, cu toată romanțarea artistică. Dacă e să iubim, să iubim necondiționat, iar dacă nu suntem în stare să dăruim, să dăm drumul celuilalt. Aș vrea să închei apoteotic, dar cuvintele mele pălesc în fața măreției unei astfel de povești de dragoste; tot ceea pot spune este: IUBIȚI!

Next Newer Entries